Julie's thoughts and silences....

lucrurile marunte

2008-11-04T20:51:00.004+02:00

lucrurile marunte fac diferenta.
ne-am mutat in sediul nou al firmei. si nu e deloc placut. e chiar putin respingator.
si astazi, o colega nu a mai suportat "mizeria umana" din jurul ei si si-a adus flori.
in drum spre biroul ei, mi-a dat si mie cateva flori de toamna, sa am si eu un pic de frumusete in spatiul de lucru.
a fost un gest care m-a emotionat. si toata ziua, cat de stresante ar fi fost momentele, cand imi aruncam ochii in dreapta ecranului si vedeam florile, mi-aduceam aminte ca mai exista bunatate si frumusete in lumea asta.

Multumesc, Oana! si imi pare rau ca astazi nu am putut sa-ti spun ca indiferent cate probleme ai avea si de cate greutati te-ai lovi, iti straluceau ochii in lumina frumusetii sufletului tau.

As time goes by

2008-11-04T16:14:00.005+02:00

Anul trecut, pe vremea de-acum.
Tocmai ma uitam la pozele mai vechi cu noi doi. Si am gasit cateva facute cu un an in urma.
Anul trecut era duminica. Acum e marti.
Anul trecut eram la fel de veseli cand ne vedeam.
Acum tot asa mi se lumineaza privirea cand te vad.
Anul trecut aratam a copil.
Acum am parul mai scurt si daca zambesc, tot copil sunt.
Anul trecut era mai frig.
Acum nu-mi vine sa cred ca suntem in noiembrie.
Anul trecut abia asteptam sa ne intalnim in week-end si sa petrecem cateva ore impreuna.
Acum abia asteptam sa ne vedem in week-end si sa-l petrecem pe tot nedespartiti.
Anul trecut ne sarutam de "la revedere" minute in sir inainte sa ma aduci acasa.
Acum avem aceleasi "acasa" amandoi.
Anul trecut abia visam sa mergem intr-o vacanta impreuna.
Acum visam o viata impreuna.

poetry in motion or stillness

2008-08-20T22:06:00.001+03:00

Un 1 ciobit, peticit trist

Am in mine un izvor fierbinte
cu doua suvoaie in averse.
E mai presus de intelegerea mea
de ce trebuie sa arda atat iubirea.
De ce daca eu sunt una si intacta
ma simt incompleta fara privirea ta?

1. Ar trebui sa fie complet,
unitar si siesi suficient.
Si totusi... uneori e ciobit
si dureros ca un membru amputat.

Serpuieste incet pe obraz
de parca ar vrea sa scrie "te iubesc".
dar nu-si termina misiunea
si moare alunecand uneori pe perna,
alteori pe umarul fericirii
care imi mangaie crestetul,
atunci cand isi aminteste de mine.
E pentru tine, despre tine,
catre tine, fara tine si totusi
din cauza ta.

Absenta dureroasa
si indiferenta ucigatoare.
De ce trebuie sa doara
iubirea?
De ce mai doare cand
deja esti adult?

Ne peticim sufletele
cu "imi pare rau"
si ne spoim tristetile
cu zambete.

De ce ma doare atunci
cand devin invizibila pentru tine?
Oare nu sunt mare si puternica?
Probabil nu. Si nu pot sa-mi
inabus izvoarele fierbinti.
Ramane doar sa camuflez
ochii inrositi si buzele tremuratoare.
Ma urasc. Ma prefac obosita.
Si ascund semnele. Pentru tine.
In fata tuturor.

faded in the background

2008-08-20T19:52:00.006+03:00

no need to notice me. i can fade in the background. as you have already got used to knowing me there. i've become just like the decorations that nobody seems to see every day. and sometimes if they disappear only a few people notice that, but only when the object is needed. i have become a part of the set, a part of the scene we are playing, even if i'm now just the frame, i no longer have queues and i'm just observing the happenings from your shadow.
guess i'm just starting to become invisible. or melt into the scenery. like the objects in my room that i can find with the lights off, like i know the number of steps to the door, the number of steps until the turn in the hallway. not by number, but as instinct. i know when to stop in front of the door, when to turn in the dark, what to touch and what to do in the house i've been knowing for 24 years.
i have become almost invisible.

on the road

2008-08-09T23:44:00.000+03:00

noi doi, singuri pe drum.
s-a inserat si norii au devenit din violet aproape negri. tu te concentrezi la drum si nu ai cum sa vezi lacrimile din ochii mei. pun mana pe tine si iti spun cat de mult te iubesc si cat de fericita ma faci cand sunt langa tine.
mergem seara printre dealuri verzi presarate cu capite si case micute cu garduri de lemn. un verde atat de linistitor...
mi-as dori sa merg desculta si sa ma intind in iarba proaspata langa tine, sa ne uitam amandoi la nori si la inserare, sa ghicim pe cer formele ascunse in marginea norilor... nu-mi pot scoate din minte imaginea razelor aurii strapungand intunericul norilor dupa ploaie.
noi doi si inserarea, cerul si norii.
am nevoie de foarte putin pentru a fi fericita.

vineri, 8 august 2008

2008-08-08T14:09:00.003+03:00

arata bine formatul datei: 08.08.08.
si dupa cum s-a spus despre deschiderea oficiala a olimpiadei (la ora 08:08) ar trebui sa fie de bun augur (sa reprezinte prosperitatea - la chinezi). - teoretic si unul din numele mele reprezinta prosperitatea, si zodia mea chinezeasca la fel... dar... inca nu am fost coplesita de aceste efecte...

pentru mine e ziua de dinaintea plecarii. cu ceva emotii estompate de agitatia de a impacheta bagajele si de a fi gata la timp. vreau sa fac impresie buna si sa fiu asa cum iti doresti.
nu sunt slaba, nu sunt superba, nu sunt geniala, nu sunt inalta, nu sunt nici stralucitoare.
sunt doar o persoana obisnuita pe care dragostea ta o face sa straluceasca din cand in cand in unele poze. si sper sa fie destul ceea ce sunt.

joi, 7 august 2008

2008-08-08T10:02:00.003+03:00

m-am obisnuit sa fiu cu tine in fiecare zi. imi ia putin sa ma obisnuiesc. cateva zile sunt de ajuns. mi se pare ca asa e dintotdeauna. ca asa e firesc.
de obicei de dezobisnuit e mai greu.
dar momentan nu ma gandesc la asta.
ma gandesc la tine si la ce imi doresc cel mai mult...

miercuri, 6 august 2008

2008-08-06T10:23:00.003+03:00

miercurea e ziua cu cartea... uneori sunt carti mai bune, alteori sunt mai plictisitoare.
dar majoritatea potolesc foamea de citit in metrou sau sub birou la serviciu.

nu cred ca eu citesc din acest motiv.
de cele mai multe ori citesc nu pentru a gasi un sens in viata mea, nici pentru a ma simti bine din cauza nefericirii personajelor, ci mai ales pentru a umple timpul de transport in care ma izolez in lectura pentru a nu deveni irascibila din cauza aglomeratiei in care mi se invadeaza spatiul personal.
si tot de cele mai multe ori, daca nu apare ceva remarcabil in carte, care sa arunce o raza de lumina asupra sensului existentei umane, voi uita destul de repede subiectul.

marti, 5 august 2008

2008-08-05T17:03:00.002+03:00

ma suna un numar necunoscut exact cu cateva minute inainte sa se termine sedinta pe tema situatiei contingent.
suna de doua ori. si nu am pe cine sa sun inapoi. apare doar "numar privat".
ok. o sa sune din nou daca chiar are treaba cu mine.

si revine, spre dupa masa, cand totul intra intr-o zona de lipsa de chef de munca.

"louis vuitton???... louis vuitton??..."

de-odata incep sa rad amintindu-mi de cele doua fete ratacite care se chinuiau sa ceara instructiuni cu ochii mari si privirea rugatoare... (eu tot nu inteleg ce atractie, ce fascinatie pot avea niste gentute cu imprimeu hidos pentru aceste victime)

"premier a la droite sur champs elysees et puis 300 m" :)

my chuchanuchems, mi-ai luminat dupa amiaza cu amintirea primei noastre seri in paris, prin ploaie si ninsoare.

luni, 4 august 2008

2008-08-05T10:01:00.002+03:00

another monday bites the dust!

"another one bites the dust,
another one bites the dust,
and another one gone, and another one gone"...

ma gandesc ca a mai trecut o zi de luni,ca incepe o noua saptamana pentru a realiza ce mi-am propus si am amanat (conform unui murphysm - "daca ceva poate fi amanat, amana-l ca poate maine nu va mai fi nevoie de el") sau pentru a realiza ceva mai interesant decat in saptamana anterioara.

uitandu-ma pe prima pagina a agendei din 2008 la post-it-ul cu obiective si dorinte pentru acest an imi dau seama ca foarte putine au fost atinse. inca nu sunt pregatita de examenele pe care vreau sa le dau, inca nu m-am apucat sa ma informez despre toate cursurile pe care mi le doream, n-am facut sport in fiecare zi, am mai trisat (in ultimul timp mai des) cu mancarea sanatoasa...
imi dau seama ca intram in a 32-a saptamana din an. mai avem 20 de saptamani si 3 zile pana inchidem capitolul 2008 si dam foaia spre 2009. din lista mea ce am realizat? am facut un curs de spaniola, am calatorit un pic... si cam atat din ce mi-am propus in linii mari la inceput de an.
in rest, "just went with the flow"... am realizat poate alte lucruri de care inca nu sunt constienta...
poate...

duminica, 3 august 2008

2008-08-03T23:40:00.003+03:00

no comment...

sambata, 2 august 2008

2008-08-03T22:57:00.001+03:00

lazy saturday...

iubesc zilele de sambata cand ne trezim tarziu si lenevim impreuna.
si zilele de duminica, in care ne trezim in lumina albastra filtrata prin jaluzele si mai furam un pic de somn.
zilele in care micul dejun e de fapt un pranz si pranzul e de fapt o cina inainte de plimbare.

zilele in care recuperam somnul pierdut in restul saptamanii...

si as incepe si eu elogiul lor ca o reclama la pensii private: "o, voi, zile de week-end..."

vineri, 1 august 2008

2008-08-01T22:35:00.003+03:00

viata ca o confuzie, viata ca o revolta inutila. un drum care nu duce nicaieri, pentru ca te rasucesti in jurul unor idei fixe, indus in eroare de niste ganduri inchise.
ganduri care iti invadeaza toate domeniile existentei, in loc sa ramana captive sa traiasca si sa moara in domeniul din care s-au generat. reusesc sa contamineze totul, sa intunece temporar toate perspectivele.

si uneori am lacrimi in ochi fara sa stiu motivul. poate pentru ca n-am reusit sa ma desprind de starea agitata de peste zi...
dar ma trezesc singura, cu lacrimi ascunse in spatele pleoapelor, uitandu-ma in oglinda si incercand sa inteleg ce se intampla cu mine, de ce ma simt atat de singura uneori.
mai tarziu ma asez in pat langa tine, ma tii in brate si toate gandurile negre dispar in lumina zambetului tau.

joi, 31 iulie 2008

2008-07-31T21:47:00.004+03:00

sunt zile in care am chef de joaca.
zile in care sunt copil si parca nu astept decat ocazia sa dezlantui veselie si energie.
surprinzator, uneori sunt zile care urmeaza unor nopti cu somn putin.

si imi aduc aminte... gandindu-ma ca mi-ar placea sa fiu acasa cu tine...
"tu ai dimineata pofta de joaca"

mai mananc o bucatica de ciocolata si zambesc strengareste, asteptand un semn de la tine.

miercuri, 30 iulie 2008

2008-07-30T23:23:00.004+03:00

jumatatea saptamanii. nimic notabil. traduceri, mail-uri, telefoane, cafea si pauze.
doar o mica obsesie cu dezinfectarea si spalarea mainilor. si poate un pic de chef de a iesi din cotidian. de a ma apuca de mai multe activitati, de a asculta muzica pe care o tot downloadez si ramane uitata in folder, de a nu ma lasa de ce mi-am propus sa fac zilnic (desi in cazul a renunta cred ca este o regula, dupa cateva saptamani de consecventa - mai ales in cazul sportului si scrisului)

mi-aduc aminte de ideea mea de a scrie zilnic o ironie sau un gand - "one wisdom per day" care a inceput acum un an si s-a pierdut dupa... o luna si jumatate de functionare intermitenta....

revenind la azi: o miercuri obisnuita "just another average wednesday"....

marti, 29 iulie 2008

2008-07-29T22:17:00.002+03:00

uneori e bine sa ai tupeu. sa nu mai intrebi "pot sa plec?" (daca deja a trecut ora de sfarsit a programului) ci sa spui direct: "sefu', am plecat".
nu totdeauna imi iese, dar de cele mai multe ori la "pot sa plec si eu acum, daca nu mai aveti nevoie de mine aici?" arunc cate o privire rea care de fapt spune "vezi tu ce-mi poate pielea daca nu ma lasi sa plec in clipa asta"....
uneori e bine sa ai "o treaba", "o programare" (in definitiv si la cosmetica, la fel ca la medic, tot programare e cuvantul folosit), "ceva personal de rezolvat"....
iar uneori chiar e bine sa ai tupeu cand raspunzi la o solicitare "tocmai iesisem la masa. sa ma intorc acum in birou sa dau telefonul? sau ..." la care, in modul cel mai logic, raspunsul vine sub forma "ok, cand termini si te intorci".

revin la concluzia ca uneori e bine sa ai tupeu. sau "grandes cojones"

luni, 28 iulie 2008

2008-07-28T21:55:00.005+03:00

M-am hotarat sa scriu in fiecare zi lucrurile care mi-au trezit interesul sau care mi-au creat o stare anume.
Azi am vazut pe treptele de la metroul "Romana" bilete de metrou de la Paris. Pareau niste obiecte neobisnuite si totusi familiare... Mi-a luat cateva secunde sa-mi dau seama pe langa ce am trecut. (Procesorul are nevoie de un upgrade, din pacate se confirma din nou concluzia)
Si m-am trezit zambind, de la imaginea noastra alergand pe treptele statiei "Voltaire", pe coridoarele de legatura de la "Franklin D. Roosvelt" sau la iesirea de la "Charles de Gaule - Etoile", sa prindem ultima intrare la Arcul de Triumf....
Y je pense... "Paris me manque, il et nous en vacance me manque beaucoup..."

duminica, 27 iulie 2008

2008-07-27T22:32:00.005+03:00

Surpriza.
Esti surprinzator si minunat. Imi spui ca pleci pana la baie si te intorci cu un trandafir la fel ca cel de la prima intalnire. Poate mai frumos.
Imi dai de banuit cu dulapul pe care il gasesc deschis cand ma intorc somnoroasa in pat, telefonul care lipseste de pe birou, si tu care incerci cu orice pret sa ma faci sa adorm din nou.
Trandafir aniversar. Daca ar fi rezistat dupa zugravit si celalalt, faceam inceputul unei colectii de flori, 1 trandafir, 2 trandafiri, 3 trandafiri, ... n trandafiri, n+1 trandafiri, n+2 trandafiri, ... pana la +infinit. Dar va fi o serie de 1, 2, 3, .... n, n+1, n+2... ani
Delayed anniversary. Ore multe de munca, zile grele, oboseala, mult somn, meci amical, somn din nou... si totusi te-ai gandit din nou la mine si m-ai topit din nou.
De data aceasta caleasca nu mai asteapta printesa. Ea e adormita in patul tau. (sau proaspat trezita)

Mr. Schnuchems, sper ca stii ce simt pentru tine.
tango.echo_india.uniform.bravo.echo.sierra.charlie! roger that?
Over and out!

Il y a un an

2008-07-22T20:39:00.008+03:00

Tu sais, je n'ai jamais été aussi heureux que ce matin-là
Nous marchions sur une plage un peu comme celle-ci
C'était l'automne, un automne où il faisait beau
Une saison qui n'existe que dans le Nord de l'Amérique
Là-bas on l'appelle l'été indien
Mais c'était tout simplement le nôtre
Avec ta robe longue tu ressemblais
A une aquarelle de Marie Laurencin
Et je me souviens, je me souviens très bien
De ce que je t'ai dit ce matin-là
Il y a un an, il y a un siècle, il y a une éternité

On ira où tu voudras, quand tu voudras
Et on s'aimera encore, lorsque l'amour sera mort
Toute la vie sera pareille à ce matin
Aux couleurs de l'été indien

Aujourd'hui je suis très loin de ce matin d'automne
Mais c'est comme si j'y étais. Je pense à toi.
Où es-tu? Que fais-tu? Est-ce que j'existe encore pour toi?
Je regarde cette vague qui n'atteindra jamais la dune
Tu vois, comme elle je reviens en arrière
Comme elle je me couche sur le sable
Et je me souviens, je me souviens des marées hautes
Du soleil et du bonheur qui passaient sur la mer
Il y a une éternité, un siècle, il y a un an

On ira où tu voudras, quand tu voudras
Et on s'aimera encore lorsque l'amour sera mort
Toute la vie sera pareille à ce matin
Aux couleurs de l'été indien

Tu sais, je n'ai jamais été aussi heureuse que ce nuit-là
Nous marchions à côté d'un mur un peu comme celle-là
C'était l'été, une nuit d'été où il faisait beau
Mais c'était tout simplement le nôtre
Et je me souviens, je me souviens très bien
De ce que tu m'as dit ce matin-là
Il y a un an, il y a un siècle, il y a une éternité

On ira où tu voudras, quand tu voudras
Et on s'aimera encore, lorsque l'amour sera mort
Toute la vie sera pareille à ce matin
Aux couleurs de l'été indien

De vacanta

2008-07-20T21:07:00.004+03:00

Vacanta mi-a adus aminte de circuitele din vremea cand stateam in picioare in microbuz si nu atingeam tavanul, cand aveam loc sa dormim intre bagaje si cand toate lucrurile prindeau miros de fum de la focul de tabara si de mucegai cand prindeam mai multe zile ploiase...
Dar doar ca planificare si ca traseu, pentru ca acum suntem mari, am upgradat confortul, am cam schimbat atitudinea...

Schita:
- Luni: Bucuresti - Casa poporului / Palatul Parlamentului si cina la Caru' cu bere
- Marti: Bucuresti - Sinaia - via Paraul Rece - Bran - Brasov - Sighisoara
- Miercuri: Sighisoara - Lacul Rosu - Cheile Bicazului - Voronet
- Joi: Voronet - Moldovita - Sucevita - Oglinzi (Targul Neamt)
- Vineri: Targu Neamt - Humulesti - Agapia - Marasesti - Bucuresti

In mai multe cuvinte....

Casa poporului: nu credeam sa fie atat de frumoasa. Ma asteptam la o "magaoaie" de gust indoielnic, dar am descoperit o cladire interesanta si o priveliste deosebita asupra "Champs Elysees Romanesc" - mai mare si mai frumos decat originalul.
Caru' cu bere: atmosfera foarte frumoasa, taraf, "ciocarlia" si prestatie personalizata

Bran: poze fara platit taxa, ca doar suntem romani (japonezii au platit); costumatie de "maicuta batrana cu braul de lana" si Mary Poppins in mix, o ploaie foarte rece si un pic de grindina in Brasov, un kurtos kalacs fierbinte, un curcubeu inainte de a ajunge la destinatie

Sighisoara: mi-am depasit prejudecatile si i-am vazut frumusetea, 180 / 182 / 200 de trepte - fiecare cu parerea lui, iar drumul a fost superb spre Voronet, si mai ales distractiv

Voronet: linistitor, de-a dreptul din alta lume, desculta prin iarba am simtit o legatura cu pamantul, cu iarba proaspata si cu toata pacea pe care o astepta sufletul meu

Moldovita: flori superbe, liniste sufleteasca, dorinta sa-mi spui ce-i cu tine

Sucevita: descantece de deochi, multumire si priviri pline de dragoste

Oglinzi: pensiune agroturistica vs. hotel paraginit din circuitul ex-comunist, anticorpi pentru japonezii dezinfectati, animale jucause, luna plina, poze nocturne si momente doar pentru noi doi

Humulesti: o sfara cu motocei, fata mosului si fata babei, jucarii si amintiri din copilarie

Agapia: cele mai multe flori, minunile naturii revarsate pe fiecare pervaz, in fiecare colt de gradina...

Marasesti: poze de peste gard, drum obositor, carcei de la pedale, viteze mari si distractie cu "geamantane"

Vacanta de familie cu distractie si agitatie si intarzieri si mese bogate si rasete si mici pacaleli si copilarii

Call off the search

2008-07-07T22:10:00.005+03:00

I won't spend my life
Waiting for an angel to descend,
Searching for a rainbow with an end.
Now that I've found you I'll call off the search.
And I won't spend my life
Gazing at the stars up in the sky,
Wondering if love will pass me by.
Now that I've found you I'll call off the search.

Out on my own,
I would never have known this world
That I see today
And I've got a feeling
It won't fade away.

And I won't end my days
Wishing that love would come along,
Because you are in my life where you belong.
Now that I've found you I'll call off the search.

De vara

2008-06-30T12:58:00.004+03:00

in lumina farurilor tale, picioarele mele se proiectau lungi, pana in capatul strazii, spre scoala.... un pic oblice, de la lumina felinarului. atat de lungi, de sub rochita scurta, si fumurii.

asteptam in lumina farurilor tale, imbracata intr-o rochita albastra. o alta rochita albastra fata de cea de la prima intalnire.... asteptam sa ma urc langa tine si sa imi rezem palma pe piciorul tau.

nopti fierbinti de vara. tu esti mai cald decat aerul de afara. si ma lipesc de spatele tau gol pana cand tu iti schimbi pozitia ca sa dormi mai bine sau ca sa te racoresti si te dezlipesti de mine. spate in spate, tinandu-ne de mana adormim din nou dimineata in lumina blanda filtrata prin jaluzelele albastre.

te vad in sensul opus. eu blocata in trafic spre casa, tu conducand repede spre serviciu. iti fac cu mana pe geamul deschis. tu nu ma vezi, esti prea serios. te iubesc. iti scriu repede ca te-am vazut si ca te-as saruta. esti atat de serios uneori. si atat de dulce. nimeni nu m-a facut sa vibrez asa cum vibrez cand sunt cu tine.

Munca vs./& viata

2008-06-20T14:56:00.009+03:00

Parafrazand titlul "vivir para contarla"..... incep sa ma intreb daca "vivir para trabajar o trabajar para vivir"? (in traducere libera "a trai pentru a munci sau a munci pentru a trai")

Daca e sa iau in considerare citatul tragi-comic care circula pe mail acum ceva vreme:
"Normal inseamna sa te imbraci in haine pe care le-ai cumparat pentru serviciu, sa conduci prin aglomeratie intr-o masina pe care inca o platesti, astfel incat sa ajungi la un serviciu de care ai nevoie pentru a plati hainele, masina si casa pe care o lasi goala toata ziua ca sa-ti permiti sa traiesti în ea."

Atunci chiar recunosc in el viata normala a majoritatii, care merge zilnic la un "scarbici" pe care de cele mai multe ori il uraste, pentru a castiga un salariu care sa permita obtinerea unui credit pentru o masina mai buna, o casa / un apartament, si, de ce nu, pentru niste haine mai de firma. Pe care, bine-nteles le foloseste pentru a merge la acel serviciu cu ceva pretentii si cu ore suplimentare.

Un mail de la un prieten disparut de mult de pe mess imi clarifica motivele disparitiei: munca intr-o companie multinationala de mare prestigiu, declarata unul dintre cei mai buni angajatori ai anului 2007.

Zice ca e mult, under pressure. Cu timp pentru nimic, fara filme, carti sau iesiri, fara sa stie ca a venit vara si ca in curand o sa si treaca. Cu viata la munca (12 din 24), acasa pentru spalat, somn si plecat la serviciu.

Cu un "timbilding" pe care nu-l asteapta nimeni cu placere, pentru ca "muta echipa in spatiul intim al pseudo-libertatii din afara biroului", ca "o forma de indobitocire", avand in vedere ca "la birou suntem un simulacru de echipa iar in timpul liber trebuie sa consolidam ceea ce simulam la birou", citand mesajul lui, incheiat cu niste intrebari retorice:
"Ma intreb, in viitor, copiii angajatilor vor fi crescuti de colegii de munca? Va veni sefu sa asiste la nasteri sau la inmormantari. Vor fi petrecute in mod aleator cu diversi colegi de munca pt a creste coeziunea echipei?"

Si am momente in care ma intreb de ce oare ma trezesc devreme in fiecare zi (lucratoare) si de ce trebuie sa plec de langa tine in diminetile de luni... de ce trebuie sa imi fac curaj sa ma pregatesc de plecare cand tot ce imi doresc este sa raman langa tine, sa dorm cu capul pe bratul tau si sa ma invelesc cu caldura ta...

Vreau sa muncesc ceva care sa imi faca placere... Vreau ca munca sa nu mai fie o corvoada zilnica, un fel de pedeapsa pentru ca am terminat scoala si n-am altceva de facut decat sa ma trezesc dimineata, sa ma imbrac frumos si sa vin la birou.... Vreau sa traiesc in timp ce muncesc....(pentru ca recunosc ca fara munca viata ar deveni plictisitoare... dupa un timp mai lung fara activitate... la fel ca in vacantele de vara, cand dupa 2 luni parca imi doream sa inceapa scoala)

Iris

2008-05-29T22:33:00.002+03:00

exceptand faptul ca filmul se leaga de niste momente pe care prefer sa le uit...
ascultam melodia la radio si ma gandeam sa ma opresc sub geamul tau, pentru ca...

I'd give up forever to touch you

And I don't want to go home right now

I just don't want to miss you tonight

When everything seems like the movies
and I bleed just to know I'm alive

And I don't want the world to see me
Cause I don't think that they'd understand
When everyday I feel like I'm broken
I just want you to know you're my man...

Cu geamul deschis

2008-05-27T23:08:00.002+03:00

Seara in oras.
Miros de inceput de vara, de praf si din cand in cand de capsuni.
Sau poate de zahar ars. Sau de ardei copti.
Mirosurile combinate rapid prin geamul deschis din dreapta.

Vara trecuta...
Prima mea vara de femeie,
Prima mea vara de libertate.
Vara primului sarut acceptat.
Vara fara faruri, cu jocuri si poezie.
Vara primei victorii umilitoare.
Vara primului esec inaltator.
Prima vara fara vacanta.

Mirosul orasului, zgomotul lui.
Din ce in ce mai mult.
Mai apasator. Orasul ca simplu decor
In spatele geamului ridicat.
Orasul cu un sarut in centru.

Gabriel Garcia Marquez

2008-05-02T01:59:00.004+03:00

Gabriel Garcia Marquez:
“Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic.
As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica.
As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina.
As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm.
As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata!
Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu.
Doamne Dumnezeul meu daca as avea inima, as grava ura mea peste gheata si as astepta pana soarele rasare.
As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii.
As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor...
Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata... N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc.
As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.
Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc!
Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur.
Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea.
Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii...
Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada.
Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna.
Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice.
Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod neferecit mor.
Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti.
Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau.
Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe.
Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit.
Daca as sti ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune “te iubesc”si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.
Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita.
Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran.
Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui “imi pare rau”, “iarta-ma”, “te rog” si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.
Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine.”

Skeletons in the closet

2008-05-01T23:39:00.003+03:00

"Singuratatea e o tarfa care nu te invinovateste ca esti egoist." Octavian Paler

In curma cu mai mult de un an am dat peste citatul de mai sus in timp ce cautam o definitie pentru sentimentele mele. (Acum l-am gasit notat pe caietul de spaniola si mi-am adus aminte). Ma saturasem sa fiu invinovatita ca sunt egoista doar pentru ca imi doream sa imi fie bine fara sa fiu obligata sa pun pe un piedestal dorintele tuturor celor din jurul meu. A fost ca o pocnitura de degete si m-am hotarat ca sunt prima persoana care conteaza pentru mine. Mi s-a reprosat ca sunt egoista si ca nu-mi pasa de sentimentele celor care imi vor binele. Dar de unde stie cineva ce inseamna bine pentru mine? Doar pentru ca zambeam politicos si imi abtineam comentariile acide atunci cand ceva nu-mi convenea? Am fost egoista doar pentru ca mi-am dorit ceva perfect si "n-am vazut ca, totusi, totul merge bine"?
Poate ca da. Poate am fost si poate nu mi-a pasat de sentimentele altora atunci cand am rabufnit. Poate ca am meritat sa fiu facuta egoista. Dar nu cred ca am meritat sa mi se spuna ca nu voi putea fi fericita niciodata pentru ca imi doresc prea multe de la viata.

Azi mi-ai adus aminte de citatele mele preferate - 13 randuri pentru viata - Gabriel Garcia Marquez:

Si da... sunt adevarate.
1. Te iubesc pentru ca alaturi de tine devin o persoana mai buna, mai vesela, mai optimista. Te iubesc pentru ca m-ai transformat intr-o persoana care simte ca merita sa fie fericita.
2. Tu nu m-ai facut sa plang niciodata. Plang doar pentru ca ma simt nesigura, pentru ca eu nu pot sa inteleg anumite lucruri.
3. Nu stiu ce inseamna sa vrei sa te iubeasca cineva intr-un anume fel. Stiu doar ca ma simt iubita de cand te-am cunoscut. Si simt ca ma iubesti mereu, chiar si atunci cand nu spui nimic si nu-mi zambesti.
4. Cand m-ai sarutat prima data si m-ai luat de mana am simtit ca si cum mi-ai fi luat sufletul in brate. Am simtit cum au cazut zidurile de aparare si te-am lasat sa intri in adancul inimii mele.
5. Intr-adevar doare sa stii ca stai langa cineva ca un prieten bun, dar ca nu iti va impartasi sentimentele. Dar unele lucruri nu sunt sortite sa se intample. Si e mai bine sa le lasi sa se desfasoare. Intr-un final, cineva iti va raspunde cu aceeasi caldura si te va ocroti in sufletul lui.
6. M-am ghidat mereu dupa sfatul acesta. Chiar in ziua in care ne-am cunoscut scriam lucruri triste... Dar am zambit cand am iesit in lume si ti-am zambit si tie. Poate la inceput zambeam doar pentru ca asa ma obisnuisem: sa par fericita si optimista, chiar daca in interiorul meu erau uragane, incendii si cutremure...
7. Tu esti. Lumea mea. Orbitez in jurul tau.
8. Imi doresc mai multe ore in zi ca sa le petrec cu tine. Sa fiu acolo cand te trezesti si cand adormi. Sa fiu acolo cand vrei sa ma vezi, sa imi vorbesti sau sa imi mangai fruntea.
9. N-am cunoscut prea multe persoane nepotrivite. Dar stiu ca trebuie sa fiu recunoscatoare pentru tot ceea ce am. Pentru ca cineva a fost foarte bun cu mine cand mi-a lasat atata fericire.
10. N-am reusit niciodata sa trec peste regrete. Mereu regret cate ceva. Cred ca e defect de fabricatie. Din pacate mi-am pierdut prospectul si nu stiu daca se poate regla acest defect.
11. Am incredere in tine si in ceea ce simt. Stiu. Simt. Totul va fi perfect.
12. Am incercat sa fiu mai buna si sa ma inteleg. Si sper ca tu macar ma accepti atunci cand nu ma intelegi.
13. La fel ca atunci cand m-ai gasit. Nu ma asteptam sa se intample ceva bun in viata mea.

Iti multumesc pentru ceea ce ma faci sa devin.
Iti multumesc ca ma iubesti.
Si sper ca nu trece nici o zi in care sa nu iti spun cat de mult te iubesc, fara sa presupun ca deja stii.

Earth Day sau Ziua Pamantului

2008-04-22T22:31:00.006+03:00

Azi a fost Ziua Pamantului.
Si habar n-as fi avut (desi citisem undeva de ea), daca nu as fi intrat pe google sa vad "holiday logo"-ul.

Tocmai azi a plouat torential. Nu-mi facea fata dezaburirea si abia vedeam pe unde merg...
Oricum, nu aveam unde sa ma ratacesc, ca mai mult stateam decat mergeam.
Dar a sta in trafic e uneori interesant. Poti sa numeri masinile de un anumit fel. Si nu ma refer la masinile obisnuite. Ci la modelele de "fitze". Care deja devin obisnuite. E interesant cate Q7, X5, Cayenne, Touareg poti sa vezi intr-o zi obisnuita in centrul orasului.
E plin de ele, deja nu te mai impresioneaza.
Oricum, proprietarii lor mai mult ca sigur nu se gandesc la ce trebuie sa facem ca sa salvam planeta.

La cursul de spaniola, proful, un spaniol din Tara Bascilor, care a vizitat si a lucrat in toata lumea (printre multe alte orase: New York, Berlin, Hamburg, Londra) spune ca e in continuare uimit de ceea ce vede in Romania, mai precis in Bucuresti - masini de lux si de fite mai multe decat in restul oraselor pe care le-a vizitat si in care a locuit.
Pentru ca, spune el "eso no es Romania, eso es Bucarest". Un altfel de planeta.
Spune ca un spaniol care abia vine aici si vede pe strada un Hummer se gandeste "que imbecil compra un Hummer en Romania?" (unde motorina e mai scumpa decat benzina si si despre consumul acestei masini e si bancul cu "mai opreste dom'le motorul cat alimentezi ca vrem si noi sa alimentam azi")... Raspunsul ar fi "sunt multi imbecili care si-au cumparat".
La fel de inteligenti sunt si cei care se "strecoara" prin trafic cu tancuri de genul asta.
Dar poate nu-si platesc singuri combustibilul... Il trec pe cheltuielile firmei sau primesc sponsorizari. Oricum, nu cred ca ii deranjeaza prea tare problema emisiilor si a poluarii. Nu vad pe nici unul din ei trecand la o masina ecologica, bazata pe combustibil alternativ.

Imi aduc aminte de politica de masini a HR-ului de la fostul loc de munca. Unde masinile firmei se imparteau in "status car" si "tool car". Status car au smecherii care vor sa arate cat succes au ei in viata si tool car au cei care au nevoie de masina ca sa ajunga la serviciu, la cumparaturi, sa duca si sa aduca copilul de la gradinita, sa duca acte pentru firma la organele statului, etc. Cei pentru care masina e o necesitate la care poate ar renunta fericiti daca am avea un metrou cel putin pe jumatate la fel ca cel parizian.
Eu am masina pentru ca lucram la 8 km de casa si trebuia sa schimb cel putin 3 mijloace de transport (troleu, autobuz, tramvai) la fiecare 4 - 5 statii in conditiile unui timp de asteptare de 15-20 minute.

Oricum, revin la ideea ca a fost ziua planetei. Si cred ca merita sa incerc prin gesturi mici sa contribui cu ceva.

Dimineata devreme

2008-04-14T23:09:00.006+03:00

Te... te iubesc dimineata devreme!

Atunci cand abia stiu cum ma cheama si ce se intampla cu viata mea....

Dimineata cand vorbesc prin somn, dau raspunsuri inteligente, par coerenta si de fapt nu mai tin minte nimic atunci cand ma trezesc cu adevarat.

Dimineata stau cu ochii inchisi pe marginea patului, in timp ce tu imi faci poze si ai chef de glume. Te intreb daca sa iti aduc acum pachetul din frigider sau cand iesi pe usa. Cand vreau eu. Ma duc acum pentru ca daca mai stau 20 de secunde cu ochii inchisi pe marginea patului o sa adorm si nu o sa mai stiu nimic.

Ok... am scapat de grija pachetului, ramane sa te conduc la usa. Ma mir ca reusesc sa o deschid... si sa o si inchid dupa ce iesi tu.

Reusesc sa iti spun tot ce vroiam sa iti spun: ca te iubesc, ca iti doresc o zi si o saptamana usoare si frumoase, ca o sa imi fie dor de tine.

Tu razi de mine si-mi spui ca la cat de incuiata e usa, nu mai poate veni Mos Craciun la mine. Eu prin somn iti raspund ca o sa intre pe horn ca in povesti. Razi de mine ca nu am horn, dar reusesc sa gasesc o explicatie logica "ba am, hornul de la hota". Ma rog, e mai mult un burlan, si nu vreau sa recunosc, dar ai dreptate... cam greu pentru bietul Mos sa intre prin hornul ala.... Se pare ca anul asta raman fara cadouri....

Mi-e somn... te sarut inainte sa pleci, reusesc sa inchid usa si sa ma strecor in pat. As vrea sa iti scriu un sms, dar cred ca nu pot sa rationez indeajuns incat sa concep un text satisfacator. Ma intind in pat si mai am 2 ore de somn pana ma voi trezi sa vin la serviciu....

Mi-e foarte somn si te foarte iubesc.

Oricum, dimineata nu sunt decat un bebe strumfy somnoros...

In mainile tale

2008-04-06T22:00:00.010+03:00

Eu si tu... suntem doar noi... e seara...
Sunt in bratele tale, pulsez, suntem calzi si singurele cuvinte pe care pot sa le rostesc sunt "te iubesc". Nu reusesc sa articulez nimic altceva.

Doar aceste doua cuvinte "te iubesc". Incerc sa sugerez din priviri restul sentimentelor care m-au cuprins in timp ce tu ma strangi in brate si iti simt corpul cald langa al meu.

Deodata, in starea de liniste in care ne pierdem impreuna, privindu-te, privindu-ti mana ta cum se odihneste langa mine, pe mine, atat de calda... imi dau seama.

Realizez totul, ca si cum s-ar fi dat deoparte o perdea de pe mintea mea.

Imi vine sa rad si sa plang in acelasi timp.

Si nu stiu cum sa exprim in cuvinte descoperirea, sa-ti explic atunci cand ma intrebi ce am.

Imi dau seama ca mainile tale sunt cele pe care le-am visat de cand eram copil. Mainile celui care stiam ca este pentru mine, al meu. Mainile pe care le asteptam si pe care le cautam pana acum in mainile care ma atingeau, pe care le vedeam sau pe care le strangeam pana acum...

Sunt mainile tale. Si am senzatia ca le cunosc de cand m-am nascut, de la primele mele amintiri. Sunt mainile pe care mi le doream. Imaginea idealizata a mainilor pe care le-am iubit in copilarie, a mainilor pe care le-am venerat atunci si pe care acum mi le aduc aminte cu sufletul strans, a celor care au simbolizat povestile de iubire cu Feti-Frumosi si printese care au trait fericiti pana la adanci batraneti.

E drept ca niste vorbe rele mi-au ciobit impresia asta cand am mai crescut... si m-au facut sa ma dau cu capul de pragul dur al realitatii... Nu le invinovatesc ca au aruncat o umbra asupra povestii frumoase care isi facuse loc in inima mea. Ce-i drept am fost intotdeauna de acord sa nu amagim copiii cu povesti prea frumoase si sa ii lasam nepregatiti pentru ce ii asteapta.

Dar, revenind la mainile tale....

Sunt perfecte... sau aproape perfecte. De la dimensiunea palmelor pana la forma unghiilor si miscarile degetelor. Sunt asa cum le visam ca vor fi. Asa cum imi doream sa fie mainile care ma vor atinge cand voi fi mare.

Sunt mainile pe care le asteptam de atata vreme.

Degeaba am incercat mai demult sa ma amagesc ca poate sunt doar un vis si ca ar trebui sa ma multumesc cu ce aveam. Instinctul a primat. A avut dreptate. Exista ceea ce imi doream fara sa stiu.

Ma uit din nou la mainile tale, neputand sa spun decat ca "te iubesc". Ma uit cu ochii in lacrimi. Si iti spun ca sunt lacrimi de fericire.

Sper ca stii. Alaturi de tine am plans numai lacrimi de fericire. Departe de tine sau dupa ce inchideam telefonul sunt alte povesti... dar poate ca nu e cazul sa ti le spun acum.

Trebuie sa stii doar ca te iubesc.

Din pacate, inapoi

2008-03-31T20:51:00.007+03:00

A trecut vacanta.... cu avionul din Franta...
Ne-am intors, desi as fi vrut sa mai stam, o zi, o saptamana, un an, un secol, o eternitate...

Poate nu din cauza Parisului, ci din cauza ca eram cu tine. Numai noi doi, undeva in lume, singuri, liberi, indragostiti.

Cred ca as putea povesti mult sau multe...
Pe scurt, momente "memorabile" si amintiri punctuale:

ploaia care ne-a udat fleasca in prima zi, dar si ninsoarea usoara
alergatura pe strazi, "iti tragi sufletul mai incolo, nu vezi ca avem verde", "nu puteai sa-ti inchei sireturile bine de-acasa, sa nu mai stam acum sa pierdem metroul?" (btw - metroul lor m-a fermecat)...
deux croissants au beurre et deux pains au chocolat - au boulanger - dimineata, bebe snorky care aduce bunatati in camera
copilu' alergand porumbeii in toate locurile turistice
le Tour Eiffel - aproape in fiecare zi - si un sarut la 12 noaptea sub jocul de lumini
poze la miezul noptii langa arcul de triumf
picturile lui Monet - fara comentarii. la fel si operele lui: Van Gogh, Renoir, Rodin
Notre Dame si garguii de pe turnuri
poze nocturne cu Champs Elysees
le Louvre - superb, obositor, mi-a ucis bocancii si picioarele, sandwich-uri pe un pervaz din pasajul Richelieu....
antichitati egiptene, antichitati egiptene, mai multe antichitati egiptene, antichitati din mesopotamia, babylon, sculptura franceza, italiana, pictura multa si mai mult frunzarita, Monalisa nu m-a fascinat cu zambetul ei, dar m-au cucerit multe altele...
avioane multe, boeing 747, concorde, antice si din al doilea razboi mondial... bebe strumfy si ceilalti copii din muzeu incantati si cu zambetele pana la urechi
peste 10 kg de dulciuri intr-un rucsac, in timp ce urcam spre Sacre Coeur, bine inteles in criza de timp
soarele iesind din nori dupa o zi mohorata si un cer superb colorat deasupra Montmartre
cea mai romantica plimbare nocturna cu vaporasul pe Sena
shopping excesiv si timp pentru noi doi, pentru iubire si visare

A fost prima mea calatorie in afara granitei.
Am ramas visatoare pana acum... prima saptamana la serviciu pluteam. Si acum inca plutesc cand imi aduc aminte de vacanta.

Vreau sa vina vacanta, cu trenul din Franta... sau cu avionul BBU - BVA.

P.S.: Te iubesc!

On my way

2008-03-14T10:27:00.003+02:00

Sometimes I feel like running, running away from the plain everyday stuff... running to a place with green grass, flowers and fresh air...

U told me one of these days, while we were listening to a song that you'd like to book a place in my heart... Well... I think my heart has already your name written all over it. It's a huge sold out or a no vacancy sign over it.

This morning i felt like walking... just walking. Nothing else mattered, nothing in this world.
I stopped caring, i just walked with my hands in my pockets, yawning, not even bothering to cover my yawn...
Me walking in the spring. Flowers blooming, green grass in front of the buildings, but this don't seem to matter anymore.
You're not here with me and all I can do is walk.
Where am I walking to? I don't know. But it doesn't really matter at all.
I hope I will find you at the end of this road...
And when I will get to my job, sit at my desk, in fact I will still be walking, continuously, trying to burn the time faster until you will be near me.

I love you. I have been loving you for some time until I could say it.

The count down and some feelings

2008-03-11T21:05:00.005+02:00

Tocmai am vazut ca ceasul imi arata "11 days, 10 hours, 9 minutes, 8 seconds" pana la plecare....

Ma uit pe sub gene si zambesc. Ma simt de parca ar straluci soarele in interiorul meu.

De dimineata ma gandeam ca daca atunci cand vine toamna imi acoperi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau cu umbra ta... atunci cand vine primavara... ma intreb ce se intampla cu inima mea?

Oare se desfac de pe ea ca niste petale bucatile din umbra ta?

Si apoi inima mea arata ca un trandafir fotografiat in sepia?

Ma intreb uneori eu cine sunt? atunci cand sunt cu tine sunt cu totul altfel decat in fiecare zi.

Dar cand sunt sigura simt ca moare o parte din fata care e alaturi de tine.

Oare de ce simt ca se pierde ceva din zambetul meu cand raman singura? ca se pierde ceva din mine...

Supergirl

2008-03-08T22:08:00.004+02:00

i'm a super girl.... and super girls don't cry..

you tell me i'm your supergirl. that just might be true. you give me the wings to fly, no reason to cry. i'm a fortress that opened its gates for you.

but i will never ever shout down the line or scream in your face or tell you to leave this place. how could i do this? you own this place, cause i'm your supergirl.

4 dimineata

2008-03-03T21:38:00.011+02:00

Oare la cat incepe dimineata? La ora 5 expresia e clara "5 dimineata"... la fel si la ora 2 - "2 noaptea"... pentru ora 3 si 4 apar ambele variante... desi sunt mult mai impamantenite "3 noaptea" si "4 dimineata".... Sa inteleg ca dimineata incepe undeva intre orele 3 si 4...

Oricum ar fi varianta corecta, si la orice ora ar incepe de fapt dimineata... vreau doar sa iti spun ca la 4 dimineata nu pot decat sa ma gandesc ca sunt fericita ca sunt cu tine.
Chiar daca sunt prea obosita ca sa imi gasesc cuvintele si abia pot sa articulez un gand...
Te privesc si nu stiu ce sa iti spun. Iti privesc miscarile mainilor atat de ferme si precise, cum iti inchei nasturii, tragi fermoarele, legi sireturile. Ai o precizie nativa, e ceva predefinit in miscarile tale. Stiu ca urmatoarea miscare va fi exact cea necesara. Nici o miscare in plus, nici o miscare inutila, nici un strop de energie irosit, nici un cuvant in plus fata de strictul necesar. Si stau si te privesc admirativ in timp ce te imbraci pentru serviciu si ma intreb daca cumva stii ce gandesc.... Poate crezi ca inca mi-e somn si nu ma gandesc decat la faptul ca peste 15 sau 20 de minute o sa ma bag din nou in pat si o sa adorm inca 2 ore...
Sau poate crezi ca e prea devreme ca sa gandesc ceea ce gandesc... prea devreme ca sa simt cum imi pulseaza inima privindu-te pe tine...
Poate esti doar tacut si obosit pentru ca e 4 dimineata dupa o noapte prea scurta si prea dulce...

Ti-as spune multe...
dar mai degraba ti-as canta:

Conquistami inventami
dammi un'altra identità
stordiscimi disarmami e infine colpisci
abbracciami ed ubriacami
di ironia e sensualità

Dupa ce m-ai adus acasa am adormit si te-am visat...nu mai stiu exact cum, dar am zambit toata ziua, mi s-a spus ca m-am schimbat in bine, ca arat fericita. Oare tu iti dai seama ce efect ai asupra mea? Sper ca stii, sper ca o sa stii... Mi-ar placea sa vezi diferenta dintre ce am fost inainte si ce am devenit... E o diferenta ca de la o lacramioara, la un buchet de trandafiri... ca de la o libelula verzuie, la un fluture mare albastru....

Mi-e dor sa te strang in brate... fragmente de ganduri imi plutesc in minte...

you own me... you conquered me... you have a way with me...
i lay abandoned in your arms.
you can hold me, tear me apart, crush me, and i'll keep on looking in your eyes smiling, feeling all my love overflowing to you... but i know you won't do that... because you are warm and tender, strong and loving... now you are mine and i can only be yours.

azi, cand revin asupra gandurilor pe care le-am inceput luni...
azi te-am vazut.. ochii tai obositi erau subliniati de o linie rozalie, purpurie, liliachie inchis.... o culoare greu de definit... daca n-as fi stiut ca nu e bine sa saruti ochii, ti i-as fi sarutat de mii de ori...
si cand am iesit de la metrou si am vazut zambile roz - siclam pe o taraba am simtit ca trebuie sa fie ale mele... nu stiam de ce... era o atractie prea puternica, erau un "must have"... iar dupa ce mi-am cumparat un buchetel de zambile roz si mov asortatate mi-am dat seama ca regaseam in imaginea lor fragila amintirea ochilor tai obositi, amintirea privirii suave si a felului in care genele tale se arcuiau deasupra liniei rozalii lasate de noaptea prea scurta si de orele lungi de munca...
imi arunc privirea spre zambilele mele si parca surprind privirea ta blanda, dragostea mea...

Retrospectiva in miscare

2008-03-01T22:11:00.008+02:00

A trecut februarie fara ca eu sa mai apuc sa scriu cateva ganduri... desi au fost multe care s-au invalmasit in mintea si inima mea...

Pot sa scriu cateva farame de ganduri aparute in timpul asta...

Asa ca de inceput de februarie...

O dulce toropeala, cuvintele "vom avea intotdeauna ziua de maine" care mi-au adus aminte de "we'll always have Paris" (Casablanca)... E-adevarat. Noi doi vom avea si ziua de maine, desi nu pot spune ca nu ma doare sufletul pentru fiecare zi pe care o petrec departe de tine.

Dupa al doilea week-end de februarie...

O zi tipica de luni dupa un week-end superb...cu o nunta...
cu noi doi dansand... plutind...
somn si lipsa de chef de munca... poate doar o cantitate considerabila de chef de visare...
un inbox cu cel putin 8 spamuri care promoveaza metode si produse de crestere pentru diverse lucruri...
La jumatatea zilei am primit un mesaj... "truly madly deeply"....
si eu sunt indragostita... atat de indragostita...

Dimineata cantam un refren
"i wish a falling star could fall forever...
and let's never stop falling inlove"
Si ma vad pe mine.. sperand sa fie adevarat.. "the falling forever"...
can i fall forever like a falling star? can i fall into you?

in apropierea lui 14 februarie mi-am dat seama ca toate inimioarele rosii, jucariile de plus, ciocolata si toate obiectele in forma de inima imi dau o stare de lehamite, ma lasa rece si imi dau de gandit...
ma intreb de ce ar avea oamenii nevoie de o zi anume ca sa ii arate celui de langa ei ca il iubesc, ca tin la el cu tot sufletul, ca isi doresc sa fie toata viata impreuna? ... ca vor doar sa il sarute la inceputul si la sfarsitul fiecarei zile... si dimineata, cand se trezesc, sa il gaseasca alaturi?
de ce trebuie marcata o zi in calendar ca sa primim o floare? de ce nu pot sa primesc ghiocei intr-o zi banala de marti sau miercuri, cand e un pic frig si ajung acasa cu urechile rosii si nasul inghetat? sau sa primesc o floricica de sezon intr-o zi cand ploua si in calendar nu se intampla nimic deosebit? genul de floare care ar spune "stii ca tin la tine... si ca vreau sa te vad zambind mereu?"... genul de floare care spune "stiu ca nu e o zi speciala pentru restul lumii, dar pentru mine e, pentru ca adormi tu in bratele mele"

m-am simtit agresata de toate inimioarele rosii cu "te iubesc" si "i love you"... de toate jucariile care parca vin ca un puhoi de pe rafturi si ma ataca, spunand "conformeaza-te, e valentines day si toata lumea face acelasi lucru, cumpara jucarii, inimioare, ciocolata si flori si se saruta"...

dar totusi de ce avem nevoie de o zi care sa ne aduca aminte de dragoste? de ce nu putem fi indragostiti in fiecare zi?
OK, recunosc, am luat si eu o lumanare rosie in forma de inimioara, dar o pastrez pentru un moment in care o sa imi strige de pe raft "aprinde-ma", un moment potrivit...
poate nu sunt eu o persoana normala, cu sentimente normale, care sa se entuziasmeze ca restul turmei in ziua de valentines day si poate nu sunt o persoana care sa reactioneze normal la mesajul acestei zile... desi cred ca nu sunt defecta, pentru ca de fiecare data cand imi suna telefonul si e el tresar si abia astept sa ii aterizez in bratele puternice si sa ma scufund in sarutul lui unic.

Imediat dupa aceasta zi....

O ninsoare de februarie... imi aduc aminte de puritate, de fulgii mari si de starea de fericire atunci cand le privesc dansul. Mi-as dori sa plutesc la fel ca ei, in pasi de dans pana langa tine... pentru ca de dimineata m-am trezit gandindu-ma la tine si cantand "you're simply the best, better than all the rest, better than anyone, anyone i've ever met"....

in sambata de la jumatatea lui februarie....

lipsa de chef pentru lucrarea de disertatie... totala lipsa de inspiratie pentru analizele diagnostic si strategii...
asteptandu-te pe tine... abia astept, nu pot sa stau locului... visez sa te strang in brate in jumatate de zi... 4 ore... 2 ore... o ora... in criza de timp... trebuie sa ma pregatesc... sa ma imbrac frumos... sa strang toate foile si cartile... un sfert de ora... ok... mai am timp sa scriu cateva paragrafe sau sa mai navighez pe net: ceva pe youtube, un blog, o banda desenata, un articol dintr-o revista...

imi aduc aminte de lucruri care n-au fost dar ar fi putut sa fie... si ma gandesc cum ar fi fost viata mea atunci... dar sunt imagini mai putin logice si mai mult pline de culori si de emotii, ca in vise...

ascult muzica si ma cuprinde o nostalgie... a vietii de la sfarsitul secolului 19 sau inceputul secolului 20, cand poate oamenii erau altfel si orasele erau mai linistite, cand viata curgea altfel si timpul trecea mai incet, nu ne grabeam spre nicaieri... o nostalgie a vremurilor trecute si a oraselor pierdute in fotografii vechi...

ascult "i am a rock"... si ma gandesc la vremea in care imi doream sa fiu "o insula"...
"I have my books
And my poetry to protect me;
I am shielded in my armor,
Hiding in my room, safe within my womb.
I touch no one and no one touches me.
I am a rock,
I am an island.
And a rock feels no pain
And an island never cries..."

Cat de departe par ele.. si totusi uneori atat de prezente in momente de tacere si de asteptare...

Asa a trecut februarie....

Si a venit 1 martie, sarbatoarea primaverii...
O zi superba din care merita sa-mi amintesc "Luna in camp" si un titlu de compunere care m-a facut sa zambesc si sa ma gandesc la tine... "O colosala iubire infinita"
Ce-ar putea sti un copil de scoala despre iubirea infinita? Oare eu ce stiam prima data cand am crezut ca ma indragostesc? Oare acum ce stiu in afara de faptul ca imi palpita sentimentele in fiecare fibra a fiintei mele?

Nu incerca sa definesti iubirea. Cel mult ea te defineste pe tine...

Provocare

2008-01-31T21:42:00.006+02:00

N-am mai scris de mult.... N-am mai reusit sa pun gandurile pe hartie... Ce comic suna... de fapt, n-am mai reusit sa pun gandurile in cuvinte pe ecran... pentru ca de mult nu mai folosesc hartia si creionul pentru a ma exprima...

Poate n-am avut inspiratie... poate n-am avut idei.... Poate n-am avut chef sa ma retrag in lumea cuvintelor... Poate am fost plina de viata si de bucurie pentru ca am vazut cat de frumos e sa traiesti in prezent, in realitatea palpabila, cat de minunata e prezenta unei persoane langa tine fata de frumusetea dulce a ideilor desperecheate din poezii sau proza...

Dar... am avut o noua cadere in tristete, in furia ascunsa indreptata impotriva intregii lumi si mai ales impotriva mea insami....
Mi-am demonstrat de prea multe ori ca as putea fi orice, ca as putea juca orice rol, ca as putea sa ma ridic la orice asteptari... ca as putea sa port orice masca si sa suport orice tristete ascunsa...

Dar m-am saturat... am nevoie de o provocare la un exercitiu de sinceritate!
Intai vreau sa provoc intreaga lume... pe toti, pe voi, pe noi.

Jos mastile, stimabililor! Voi toti, care va prefaceti ca sunteti fericiti, ca sunteti oamenii model din societatea model.
Jos masca! Jos zambetul fals si ranjit intins ca tusul proaspat pe coperta! Jos zambetul inexpresiv si privirea semi tampa si semi innegrita!

Va provoc. Jos mastile!... si sa ne masuram coltii si ghearele, sa ne intrecem, sa ne luptam in gesturi dure, in priviri ascutite si in vorbe dulci...
Sa ne luptam pana cand ne vom sfasia costumele, deghizarile, muschii si tendoanele. Sa ne luptam pana vom cadea cu totii la pamant si va triumfa linistea. Linistea care izvoraste din ramasitele noastre rasfirate de vulturi. Linistea si lumina care va dezvalui evanescent peisajul dezolant al luptei dintre noi.

Jos masca! Da, tu, cea care te uiti la mine cu ochi mari, din lumea ta de dincolo de oglinda... Te provoc la un exercitiu de sinceritate! Uita-te prin oglinda si spune-mi ce vezi, fara sa-ti feresti privirea! Uita-te la mine si spune-mi daca iti place ce vezi... daca iti place persoana asta care se complace in activitati care nu-i dau nici macar un vag sentiment de implinire, care accepta sa se conformeze, care desi moare de dorinta de a fi libera se complace intr-o existenta normala, cu haine office si cartele de pontaj... Spune-mi daca iti place persoana asta care pierde 71,42% din timp asteptand sa se apropie de implinirea dorintelor, asteptand o viata a ei, pe care sa si-o construiasca dupa modelul pe care il poarta in suflet si ganduri si vise....
Spune-mi daca te simti bine in pielea ei... a persoanei care e o parte copil, o parte femeie...
Ar trebui sa spui ceva.... doar in curand o sa implinesti un sfert de secol de cand o cunosti!
De ce taci? Te provoc sa spui ceva... da sau nu... macar atat... spune-mi... iti place ce vezi prin oglinda? Daca nu-ti place, fa ceva! Arata-mi ca nu merita sa imi pierd vremea visand, arata-mi ca e cazul sa lupt pentru dorintele mele, pentru dragostea mea, pentru viata care pulseaza in mine! Da-mi un motiv!

Am un motiv... Sunt indragostita... si asta ma face sa zbor. Imi da aripi si forta si imi deschide orizonturi. Dar realitatea, rutina saptamanala, obligatiile si responsabilitatile de adult reusesc sa ma intoarca pe pamant, sa ma inchida din nou in colivie, sa ma loveasca la fel ca un jet de apa rece peste ochi imediat dupa somn. As vrea sa dau jos masca, sa deschid colivia si sa zbor din nou...

Examene mici si mari

2008-01-15T23:44:00.002+02:00

15 ianuarie

A fost ziua lui Mihai Eminescu...

Mi-am adus aminte destul de tarziu de ea. Si de cum era sarbatorita atunci cand eram la scoala...
Mi-am adus aminte de cum spunea proful de romana ca "daca stiti Eminescu, stiti toata literatura romana", de metafore si simboluri... de cat de multe am invatat pentru examenele de literatura si de cat de multe am uitat de atunci... Dar inca tin minte diferenta dintre timpurile verbale... Si cand ma gandesc la noi imi dau seama ca verbele la trecut nu au ce cauta aici...

Dar 15 de anul acesta a insemnat altceva...
A fost ziua celui mai greu examen. Nu credeam sa am vreodata asemenea emotii. Imi tremurau mainile si eram intr-o stare de agitatie disimulata.
Imi tremura mana pe clanta, cand am inchis usa in urma mea. Nu stiam cum o sa ies, cum o sa reactionez... cum o sa fiu dupa ce trec minutele incordate...

Dar, "a girl's gotta do what a girl's gotta do"...trebuia sa merg inainte, eroii nu sunt mai curajosi decat oamenii normali, dar sunt curajosi cu 5 minute mai mult...
Nu conta nota, nu conta decat sa treaca repede... cat mai repede....Sa vad ca s-a terminat...
Nu credeam sa treaca timpul atat de greu, sa se prelinga secundele in reluare, sa vad ca nu se mai misca secundarul... de parca pentru a-mi face in ciuda timpul se opreste...
Cel mai greu examen... dar a trecut... si acum ma gandesc la noi, la tine...
Tu, numai tu... si esti real... esti aici... esti visul meu dulce.

Inlove

2008-01-12T19:16:00.001+02:00

As I remember from a song, someone said that "Love hurts"....
I have to disagree... If love hurts it's not love... And after all, it's not love that hurts, the pain it's just inside your mind, it's self inflicted and appears when you feel insecure of your love.

I think that somehow, all my blood has been replaced by a warm fluid substance, something that, if you cut open my bluish veins, I could define as love spilling from within me...

I guess it's true... we're innocent creatures, we've already washed away our stains in the fresh snow, and now, when they cut us open with their inquisitive looks and cold gazes, we start bleeding love.

We, the children of the nature, the ones who live among you, the ones who are different, the ones who smile without an apparent reason in the subway, the ones who still believe in happy endings, the ones who try saving the future of this earth... the ones that have a light in their eyes and warmth in their souls...
The children of the sun shining from under the skin, shimmering in our smiles, blooming in our eyes... The children of the moon and stars, barely seen under the semitransparent skin...
The children that have a certain glow, unseen by the others...
It's hard to find us if you're not one. We're the ones that get lost within words, songs, detached within the daily flow of people, in our own word, beneath the surface, inside our minds, where the love replaces our blood... and when it drips, it shows us the road to freedom...

un an nou, un inceput nou sau o noua continuare....

2008-01-01T19:25:00.001+02:00

ne-am intors de la revelion tarziu, sau mai bine zis devreme... aproape rasarise soarele.
jaluzelele din camera ta proiectau un cod de bare luminos pe perete, pe sifonier si pe usa.
si ma gandeam ca este codul de bare efemer al momentului nepretuit...
eu te asteptam sub patura. aveam tricouri gemene si stiam doar ca vreau sa ma trezesc in fiecare zi cu tine, numai cu tine.
era bine acolo, sub patura ta, cu capul pe puisorii de perna pufosi, asteptandu-te. cred ca zambeam cand ai intrat in camera. nu stiu daca m-ai vazut... era totusi semi-intuneric...
mi-ar placea sa cred ca tot anul va fi la fel ca prima zi... cand am adormit si m-am trezit cu tine, cand imi sopteai "iubita mea", cand vibram in bratele tale cu tot sufletul meu...
inchid ochii si iti simt palmele, iti vad zambetul, buzele, ochii cu gene lungi, nasul, obrajii, urechile... te vad pe tine, asa cum imi place sa te privesc si sa fac desene abstracte cu degetele pe pielea ta...
ma gandesc la tine, la noi... visez ca va veni un timp in care vom fi mai aproape in fiecare seara si dimineata...
incerc sa iti explic intentiile din randurile care te-au speriat... incerc sa iti arat ca langa tine devin optimista, fericita.

m-am trezit in tricoul tau, cu parul incalcit de mainile tale, cu machiajul sters de saruturi, imbujorata de tine, relaxata de toropeala placuta a imbratisarilor tale...
m-am trezit si erai acolo. nu visam...
ti-am multumit ca m-ai gasit, mi-a parut rau doar ca m-ai gasit cam tarziu...
ti-am multumit ca ma faci sa ma simt printesa din povesti, ca ma faci sa plutesc...
te-am ridicat langa mine, acolo unde ajusesem in zborul meu, am incercat sa-ti arat magia pe care o trezesti in mine... si tu imi spuneai "iubita mea, dragostea mea"...

ma faci sa visez la o casa calda, cu ferestre mari si luminoase, cu draperii grele, cu o bucatarie mare si potrivita pentru experimentele culinare ale unui copil jucaus, cu perne pufoase si cuverturi moi, cu lumanari parfumate si pahare de vin rosu langa semineu, cu o muzica linistitoare plutind in jurul nostru....
ma faci sa visez mult, sa plutesc si mai mult si sa ma indragostesc din ce in ce mai mult....

ai putere asupra gandurilor, sentimentelor si actiunilor mele...
citesc poeziile spaniole, le traduc si ma regasesc in ele....

stau langa tine si astept.... leoaica tolanita la picioarele tale, torc si zvacnesc in somn, adulmecand urmatoarea ta dorinta, urmatorul tau sarut... asteptand sa ne vanam reciproc inimile, sa ni le devoram in lumina blanda a dupa-amiezilor sau a inserarii... mi-e foame de tine, mi-e sete de tine... sa nu ma intelegi gresit... nu mor de iubire, mor de tine, de urgenta atingerii pielii mele de mainile tale, mor de corpurile noastre, inconsolabil, murim ora de ora, unul prin celalat, in strigate, vorbindu-ne, murim in saruturi.... saruta-ma, musca-ma, incendiaza-ma... pentru ca am coborat pe pamant, doar pentru naufragiul ochilor tai de barbat in apa infinita din ochii mei de femeie.... am coborat si mainile mele s-au inchis pe pieptul tau ca doua aripi care si-au terminat calatoria....

iubirea mea....

La multi ani!

2007-12-31T19:00:00.001+02:00

Mos Craciun

2007-12-24T22:25:00.002+02:00

De cand eram copil, il asteptam pe Mos Craciun in seara de ajun. Si niciodata nu m-a dezamagit.
De cand nu mai sunt copil, mosul aduce mai mult acele daruri nepretuite: bucuria celor dragi, un zambet, caldura familiei, apropierea de mama, atmosfera de sarbatoare....

Anul acesta, mosul a fost magic. Din pacate nu a reusit sa intre pe horn sau pe geam...
M-a anuntat pe messenger cand a plecat spre mine, l-am asteptat la fereastra, si dupa ce a parcat in fata blocului mi-a dat un beep si am iesit sa deschid usa, ca sa nu faca zgomot interfonul dupa miezul noptii.
Am petrecut cu el noaptea de craciun. Am primit pe langa cadouri, caldura si saruturile lui dulci, imbratisarea ocrotitoare si speranta unui final fericit.
Iar dimineata m-a lasat sa il privesc cand dormea si sa-i pregatesc micul dejun.
Ce puteam sa imi doresc mai mult de craciun?

De Craciun magia abia a inceput.... a fost urmata de zile explodand de bucurie, de dependenta de prezenta lui in viata mea, de sentimente fara nume si fara sfarsit...

Cateva zile cu zapada, sanius, maini inghetate, saruturi calde si mai ales noi doi.
Am primit mai mult decat ma asteptam, mai mult decat credeam ca voi merita vreodata.
Am descoperit sentimente.
Am recunoscut ca sunt indragostita, ca ma indragostesc cu fiecare zi mai mult.
Ca ma indragostesc de zambetul lui, de figura lui cand doarme, de felul in care ma tine de mana, de felul in care imi incalceste parul si de felul in care devin jucausa atunci cand e langa mine... de toata energia pe care mi-o genereaza, de felul in care adoarme tinandu-ma de mana, de felul in care in somn nu ma lasa sa ma misc de langa el, de cea care devin eu atunci cand sunt cu el...

Who am I to you?

2007-12-23T11:08:00.001+02:00

Who am I to you?

Don't know who am I to you. I only found out who are you to me, and I'm keeping it a secret.

I am the one who waits, the one who believes in fairy tales, in happy endings, in happily ever after and in all the childish stuff that can or can not be believed in.

And I'm waiting for you, with or without you.

I am waiting, because I have all the time in the world.... or not?

"¿En qué lugar, en dónde, a qué deshoras
me dirás que te amo? Esto es urgente
porque la eternidad se nos acaba."
(Jaime Sabines - Autonecrologia V)

Trecutul si oamenii care au trecut prin el

2007-12-22T20:04:00.002+02:00

Il y aura toujours dans l'automne
Une pomme sur le point de tomber.

Il y aura toujours dans l'hiver
Une fontaine sur le point de geler.

L'ennemi,
Nous le connaissons.

Intotdeauna toamna va exista
un mar gata sa cada.
Intotdeauna iarna va exista
o fantana gata sa inghete.

Daca de teama
Corbii-si iau zborul cand ne apropiem,
E dreptul lor. Noi putem sa plecam.
Pe ramuri ramane destula speranta.

Si apoi, nu suntem bolnavi
De pamant.

Vrajmasul,
Il stim noi"
(Eugène Guillevic)

Poezia e o parte dintr-o dedicatie pe care am primit-o pe un album de pictura. De la cea careia i-am promis ca ii voi dedica primul meu volum de poezii... si pe care n-am mai vazut-o si auzit-o de un an, doi ani...trei ani? mai mult?
Am albumul in biblioteca. Si mai mult ca sigur nu l-am citit in intregime, dar tot mai mult ca sigur, dedicatia pe care mi-a facut-o cand am implinit 17, 18 sau 19 de ani???? am citit-o deja de zeci de ori.

Mi-e dor de prietenii vechi. De cei alaturi de care am crescut, m-am maturizat, m-am format... langa care mi-a murit copilaria si mi-a inflorit tineretea....
Mi-e dor de prietenele cu care comentam fiecare privire si fiecare gest din pauzele in care ii vedeam ochii albastri (care, in definitiv, au fost sursa primei explozii creative a melancoliei, si pe care azi nici nu mi-i mai aduc aminte prea bine... poate citind cate un rand imi aduc aminte ca prin vis de mine pe vreme aceea, in preistoria mea).
Mi-e dor de vremea cand viata era simpla. Aveam doar telefonul fix, stabileam cu prietena mea sa ne vedem la mine sau la ea si sa plecam la plimbare. Ne imprumutam carti, lucruri...
Mi-e dor de vremea in care pe ghiozdan imi scrisesem cu markerul versurile melodiilor preferate.
Mi-e dor de colegii amuzanti si de seminariile de management al calitatii de la muzeu.... cum mergeam in gemba si studiam gembutsu si veneam cu masuri pentru gemba kaizen.
Mi-e dor de toti cei care au trecut prin trecutul meu si au lasat acolo un zambet, o gluma, un cuvant, o amprenta, o melodie...

Cu unii mai vorbesc din cand in cand... dar acum am crescut cu totii, suntem responsabili, suntem mari, suntem pe picioarele noastre si vedem viata de mai sus, mai complicata.
Ne vedem si ne auzim din ce in ce mai rar. Acum prin viata fiecaruia trec alte suvoaie de oameni... dar nici un val de oameni noi nu ramane la fel de proaspat in amintire ca primul val care a daramat castelul de nisip al copilariei si a desenat tarmul vietii de adult...

Iarna copilaroasa printre haiku-uri

2007-12-19T23:04:00.001+02:00

*
Ridic palmele
In ninsoarea frageda
Si stiu ca sunt vie!
*
Rasul de copil.
Fericire mai simpla
n-am mai cunoscut.
*
In noi mocneste
promisiunea magica
a fericirii.
*
Corpul tau e o
tara a minunilor
doar pentru mine...
*
Raceala pura
a zapezii palide
ma ocroteste.

your body is a wonderland

2007-12-16T18:43:00.002+02:00

and now, sitting here alone, lost between happiness and sadness, moving slowly my hands on the keyboard... i don't know how to tell you that i miss you, i miss you holding me when i fall asleep... i will go hug my pillow, looking for your warmth, looking for you, for the safety you give me whenever you are with me, for the way you make me feel, the way you make me forget my worries and my sad thoughts, for the way you make me feel like a child, like a woman, like your childish woman, like your baby girl.

i loose myself in your arms, in you. i loose myself and it doesn't bother me anymore. i'm not trying to find myself, to define myself. i'm with you and it's enough.

i'm comfortable in loosing myself, in loosing my sadness, in loosing the shades of gray that colored the week.

let's cross into the wonderland.
come with me through the looking-glass...

Biscuiti in forma de stea!

2007-12-09T15:26:00.001+02:00

Tu si eu. Sau... Eu si tu.
Nimic pe lumea asta nu e mai simplu decat tu si eu atunci cand ne tinem de mana si ne zambim. Nu mai avem nevoie de vorbe, de intrebari si de raspunsuri, de explicatii ale ce s-a spus. Stim. Ne zambim si stim amandoi. E de ajuns. Pana acum niciodata n-am crezut ca n-o sa am nevoie de cuvinte.
Dragul meu... spre bratele caruia zbor cu 5000 km/secunda. Inchid ochii, si renul pufos ma duce ca pe mos craciun in lumea de poveste. Inchid ochii si iti simt atingerea, caldura, mainile tandre prinzandu-ma in brate sau alintandu-ma.

Ma surprind zambind, si imi dau seama ca am inceput sa gust din fericirea marunta a oamenilor normali. Nu mai sunt neinteleasa, ciudata si parca dintr-o alta lume. Incep sa imi apartin, sa iti apartina bucati din mine, incep sa vad nuantele fericirii.
Incep sa zambesc de cate ori ceva imi aduce aminte de tine, de noi, de fericirea marunta a clipelor in care sunt langa tine, fara cuvinte.

Trec prin oras, pe langa locul in care m-ai sarutat prima data. Si imi aduc aminte felul in care m-ai strans in brate, cum ti-ai aplecat buzele pana le-au atins pe ale mele... cum tremuram si cum ma prinsesem de gatul tau, de frica sa nu imi dai drumul si sa nu mai stiu sa merg, cum am simtit ca n-am de ce sa fug si de ce sa ma ascund, cum am stiut ca e bine sa raman agatata de gatul tau, cu buzele lipite de alte tale. Nu mai stiu daca era al doilea sau al treilea stalp, dar inca mai vad culoarea peretelui de care erai sprijinit, geamurile si perdelele grele din spatele tau, camasa ta, caldura noptii de vara, stropul de magie din mijlocul unui oras in miscare.

Nu mai vreau sa ma trezesc intr-un oras care nu doarme niciodata. Vreau sa ma trezesc zambind, tinandu-te de mana. Vreau sa ma trezesc in bratele tale, in timp ce imi saruti fruntea si obrajii. Acum inchid ochii si incerc sa adorm. Trezeste-ma cand vei fi aici.

"With silence comes peace,
With peace comes freedom,
With freedom comes silence".

the secrets of the rain

2007-12-06T23:02:00.002+02:00

I feel you... my past, my present and my future crowded in four pulsating chambers...

And within you all...

My innocent past, smothered by guilt and sharp tears...

My present... without words... like the ninth million bicycle in Beijing...

My future... hiding in the ashes of this godforsaken present...

I lost you... you went away so long ago... I still can touch the things you gave me... but they've become empty of you... why did you leave us behind, why didn't you enlighten me more... why haven't you been there for me when I started dying inside? when my childhood started dying piece by piece...

I'm loosing you... it's the curse of my nature... what goes around comes around and hits you in the face... the talent of my careless acts that bruise easily and deeply...

I'll be loosing you someday... when I'll be too old and too addicted to you... when I'll start to smother you and when you'll no longer need me beside you... and it will be too late for me to realize what I have done...

I cried for you... in the past, grasping what you have left behind, trying to fall asleep and to wake up finding you there, in your seat, warm and kind, wise and loving, funny and inventive, serious and strict, but always there, like the promise for a "happily ever after"... and yet you went and my story's "grand finally"shattered into pieces, like the mirror of the Ice Queen....

I'm crying for you, for me, for our silences, for my thoughts... for what I've done and for what I couldn't do...for what I think might happen and might be said... for missing time to spend with you, for missing words I meant to tell you, for missing kisses I meant to give you, for missing ways to show what I feel for you... for missing the time to show you the stars in this clear night sky I'm looking at...

I'll be crying for you... both if I'll loose the chance to have you and for having you... when I'll have you around and when you won't be with me... for our lives, for your misfortune to have me there... and I'll be crying when I'll feel that you'll be crying...

What am I doing here? Why am I still here? Why can't I just leave, leave this life behind... go back, ask my mother to give me a new birth... a new beginning, to wipe away the mistakes... to head out in this world facing it boldly, not shaking and not shivering... and not crying myself to sleep another night...

Mother... give me a new me, a new father, a new identity, a new face, a new smile, a new path, a new voice to shout out my thoughts, to break the silenced twilight...
and please don't give me any tears...
I'm tired of crying myself to sleep... don't wake me up... maybe when the rain will end and its secrets will be washed away...

Ziua... noaptea... Visele...

2007-12-02T17:38:00.001+02:00


El día Amaneció sin ella. Apenas si se mueve. Recuerda. (Mis ojos, más delgados, la sueñan.) ¡Qué fácil es la ausencia! En las hojas del tiempo Esa gota del día resbala, tiembla. Jaime Sabines	Ziua S-a revarsat fara ea. De-abia se misca. Isi aduce aminte. (Ochii mei, mai slabi, o viseaza.) Ce usoara este absenta! In frunzele timpului Picatura asta de zi aluneca, tremura.

La multi ani!

2007-12-01T20:37:00.001+02:00

"Desteapta-te romane"... de atatia ani incercam sa ne desteptam, sa ne trezim la realitate, sa ne razvratim impotriva lucurilor care ne apasa si ne tin prizonieri in existentele marunte si rutiniere.

Probabil ne trebuie timp... prea mult timp...

"Dupa un anumit timp, omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si cu ochii larg deschisi, si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate pe astazi si acum, pentru ca terenul lui "maine" este prea nesigur pentru a face planuri ... si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului.

Incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet, in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori, si invata ca intr-adevar poate suporta, ca intr-adevar are forta, ca intr-adevar e valoros, si omul invata si invata ... si cu fiece zi invata.

Cu timpul, inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua sa faca rau celui ranit, tot restul vietii.
Cu timpul, inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face.
Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia lui nu va mai fi la aceeasi intensitate.

Cu timpul, iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata.
Cu timpul, iti dai seama ca, in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment.

Cu timpul, vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur, iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sunt...
Cu timpul, vei invata ca in fata unui mormant, nu mai are nici un sens sa incerci sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa-i fii prieten.

Dar, din pacate, totul se invata doar cu timpul..."

dupa: Jorge Luis Borges

much, more, most...

2007-11-30T22:48:00.001+02:00

Noi oamenii suntem niste fiinte ciudate. Mereu ne dorim mai mult; din ce in ce mai mult.

La inceput ne multumim cu bucuriile simple ale vietii. Cand eram copil mi-era de ajuns o cutie sau o foaie alba si un set de creioane colorate, pe langa care intervenea un strop de imaginatie si se creea un univers fantastic. Desenam flori, oameni, povesti, aveam jungla amazoniana in jurul cortului improvizat din patura, calatoream departe, in lume si dincolo de ea.

Acum am crescut si de cele mai multe ori am nevoie de pasaport, bilete de avion si itinerarii bine stabilite ca sa pot calatori. De cand am crescut s-au schimbat standardele. Din ce in ce imi doresc sa fac mai multe lucruri, sa inteleg mai mult, sa exprim mai multe.
Uneori mai evadez, intr-o carte, intr-o melodie, intr-un vis, intr-o imbratisare. Si imi dau seama ca mi-e dor de mine, de imaginatie, de povesti si de nemurire.

Uneori le gasesc si reusesc sa le pastrez pentru un timp, pentru o noapte, pentru clipele in care imi permit sa imi scot masca de adult.

Yeah, right...

2007-11-21T22:45:00.000+02:00

So, the season of the fall begins...

The season of denial, the season of betrayal, the season when leaves are shot down and killed, when cold winds whip the face, when the night steals hours from the day...
Not quite?
Maybe the season of falling like a leaf, the season of long nights in a warm home, the season of books and cookies, the season of life pulsating underneath the frozen surface.

I've been a teaser for so long I can't even remember... and yet, I find myself overwhelmed by words, by your words, by your ways, by your smiles. And I keep saying I'm alright, I'm a grown up, I can handle it, I can joke about my real thoughts, I can say the opposite of what I really think, just to feel safe.
But I know I want to be a child, I want to be free, I want to embrace you, I want to feel you in every beating of my heart, I don't want to vocalize my wishes and dreams so that they could have the chance to come true...

Sometimes I feel that everything is a game, a silly game of "who says it better without saying it". Sometimes I feel that it's a kind of "peek-a-boo, i see what you mean behind those words", a kind of "let's play hide and seek. I'll hide and you'll seek".
And I know that sometimes my true thoughts are seen as a game, are seen as shallow word and frail phrases...

The season of denial...
denial of what I truly want to say, covering the truth in a more pleasant wrapping, with glitter and bows..
denial of what I truly wish, of what I dream of.

The season of betrayal...
betrayal of my former wishes, of my current words, so that nobody could guess me that easy.
betrayal of life, a life that laughs in my face, in this face that it splashed while driving fast forward in my past.
betrayal of my tears, hidden by a smile to a joke and then by my pillow.

The season the fallen leaves, cold winds, short days...
the fall, the autumn, the slow death that creeps upon when you least expect it.
the cold rain and bitter winds, the feeling that all good things will soon come to an end.

The season of falling like a leaf..
or like a star, falling into unknown territory, falling into an uncharted wonderland.
falling into a dream, into a wish, into a blown candle, into a coin in the fountain...

The season of long nights...
after all, time is relative, long nights, long hugs and infinite kisses...

The season of books and cookies...
when I am a child again, reading until late in the night, drinking milk with cookies and waiting for a good-night kiss and tuck.
when I can wait for Santa and I can pretend to be a pixie fairy or an elf.

The season of life pulsating underneath the frozen surface....
under my surface, beneath the words, beneath the teasing, beneath the "yeah right"s...
pulsating life and feelings, secretly, biting my tongue to keep them silent, selling out my secret life, confessing my dreams with a simple look, word, gesture, glare...

De ce n-am si eu ochi albastri?... De d-aia...

2007-11-12T20:20:00.000+02:00

De ce au toti cei trei pitici de la Unicredit ochii albastri?
"nu se-ntreaba, nu se spune"?
Un google-it rapid arata ca numai 8% din populatia globului este fericita posesoare a cate unei perechi de ochi albastri in mod natural, sau mai bine zis, a unei lipse de melanina in iris.
Ochii albastri se presupune ca ar apartine unei persoane frumoase, inteligente, de succes si cu un anume "je ne sais quoi" care te atrage....
La fel ca si alte etichete "corecte" aplicate de fashion si beauty, de stilisti si de advertising.

Un prieten zice ca piticii au ochii albastri pentru ca sunt securisti. Interesant mod de a privi situatia. Numai buni pentru a spiona, parte din decor, mici, usor de trecut cu vederea, bine plasati in gradina omului, putine motive pentru a fi banuiti...
Ma intreb ce alte obiecte ne spioneaza? De ceva vreme am rasucit webcam-ul si l-am indreptat spre tavan... simteam ca ma priveste si imi dadea o stare inconfortabila in fata ecranului.

Ca sa revin la ideea initiala, pe orice pagina as naviga, vad ca trebuie sa-mi echilibrez colesterolul, sa imi intind parul, sa-i dau volum, sa fiu mai inalta, mai blonda, mai naturala, mai sofisticata, mai machiata, mai hidratata, mai colorata, mai altfel decat sunt.
De la un timp s-a trecut de la sloganul arogant al unor dive "pentru ca merit" la cel un pic mai altruist "pentru ca meritati" (adica pentru ca nu corespundeti cu imaginea mea de Hollywood si meritati sa vi se ofere iluzia ca puteti si voi sa aratati a dive???) .
Toate imaginile lucioase, perfecte si bine retusate imi aduc aminte de: "do not read beauty magazines, they will only make you feel ugly"

Dar ce ne facem noi, oamenii obisnuiti, cu ochii de culoare normala, cu parul rebel, cu dimensiuni iesite din tiparul clasic, cu stiluri altfel decat in reviste, cu preocupari mai putin mondene?
Ne bucuram de fericirea marunta a unei carti bune; a unei plimbari prin parc atunci cand imprastiem frunzele uscate; a unei melodii pe care o ascultam in mod repetat; a unei perechi de pantaloni care ne vine din prima (pentru ca deja ne-am obisnuit sa luam un numar mai mare) si ne salveaza de replica minunata "va vin acestia sau va aduc unii mai mari?"... eventual avem satisfactia de a spune "aveti si un numar mai mic?"; ne obisnuim cu ideea ca "frumusetea e in ochii celui care priveste" si ca degeaba judecam o carte dupa coperta.

As putea

2007-11-05T20:50:00.001+02:00

¡Tú eres lo único que tengo
desde que perdí mi tristeza!

As putea sa scriu in noaptea asta cele mai frumoase versuri.
As putea sa ma gandesc la tine, la noi, la cum te culcasei pe pieptul meu si sanii mei calzi iti odihneau tamplele... dar asta a fost deja scrisa de Nichita Stanescu.
As putea sa imi aduc aminte culorile copacilor si mana ta, palma in care ti-am pus un sarut, dar si despre asta s-a scris deja...

Atunci am sa scriu despre buzele tale rotunjite care le-au cautat pe ale mele, despre sprancenele pe care le mangai atunci cand iti lasi capul pe pieptul meu, despre ochii calzi, cu gene lungi si blonde, despre barba aspra si obrajii tai de copil pe care imi place sa ii cuprind si sa ii acopar.In bratele tale, copil si femeie,
caut fantana tineretii, caut
sa-mi astampar setea devoratoare.
In bratele tale, leoaica si
albatros cu aripile frante,
ma agat cu unghiile de umerii tai,
ma catar cu toata fiinta
pe ideea de noi doi.
Iti respir in ureche,
imi respiri in ureche,
iti marchezi teritoriul,
ma anulezi si ma dezmembrezi
ca pe un fluture albastru sau
ca pe o frunza aramie.
Renascand, imi marchez teritoriul
si te imobilizez, te tintuiesc
cu ochii mari si fara cuvinte.
In bratele tale, revin
si iti musc buzele,
revin si ma iei prizoniera.
Ma lasi intinsa,
respirand adanc,
ma privesti si te cobori din nou
cu buzele pe buzele mele.
Te privesc din profil,
imi asez mana pe tine,
am certitudinea ca esti,
ca sunt, ca am fost si ca vom fi.
Imi culc capul in bratele tale,
iti cobori fata spre mine,
si sunt copil, sunt adolescenta,
sunt tanara.

Despre... mine, despre... noi

2007-10-28T20:10:00.001+02:00

noi doi si-o umbrela... ceru-i ca o acuarela... nimeni nu ne vede cand ne sarutam...

rasuna invechit, in amintire, cu vocea ei inconfundabila....
e ciudat ca nu-mi pot aduce aminte de celelalte cantece, ci doar de cantecelul pentru zile ploioase... de el si de "lupul cel rau"...

am inceput sa mor cate un pic de cand m-am nascut... poate nu chiar de atunci, dar din clipa in care mi-am dat seama ca nu mai sunt copil... am inceput sa mor cate putin cu fiecare experienta, cu fiecare tristete, cu fiecare maturizare, cu primul rid, cu fiecare despartire, cu fiecare prieten pierdut, cu fiecare cicatrice, cu fiecare indragostire, cu fiecare entuziasm...
dar sunt inca in viata... si ceea ce moare de fapt se transforma in altcineva... un eu pe care uneori nu-l recunosc, daca n-ar mai ascunde copilul de alta data.

da-mi o bucatica de ciocolata si fa-ma sa cred ca sunt fericita cu ceea ce am :)
stii doar ca nu ma multumesc doar reusitele de pe cateva fatete.
fa-ma sa cred ca merita sa ma trezesc dimineata in zilele de lucru, ca merita sa zambesc frumos si sa imi pun masca de ingenua, ca merita sa imi pierd 71,42% din fiecare saptamana... fa-ma sa imi gasesc motive...

nu vreau sa cred ca totul se intampla cu un motiv... mi-e frica sa ma gandesc ca as putea sa merit ce mi se intampla... pentru ca stiu ce sunt, ce am fost si cum m-am purtat... mi-e teama sa mi se indeplineasca dorinte prostesti care poate nici nu au fost adevarate...
mi-e teama de mine... si totusi... uneori mi-e dor de mine... de mine vesela, trista sau tanara... de mine singura, cu tine sau aiurea...

mi se face dor de noi... de ceea ce devin atunci cand sunt alaturi de tine, de felul in care uit de griji pentru un timp, de felul in care plutesc si devin aeriana, de felul in care imi mangai parul si iti odihnesti bratul pe umerii mei... de prea multe si poate prea putin descrise in cuvinte....
dulcea pasare a visarii, margelele transparente ale cuvintelor...
noi doi... indraznesc sa ne proiectez imaginea departe, intr-o noapte senina, pe un bulevard tacut, cu accente exotice si arome apetisante... indraznesc sa visez, sa prind aripi si sa imi iau zborul.

indraznesc sa sper ca voi fi asa cum imi doresc... ca voi iesi din umbra indoielilor si a spaimelor nerostite. indraznesc sa sper ca voi putea sa cant si eu "noi doi si-o umbrela" in viitoarele zile ploioase...

A trecut o vreme...

2007-10-22T23:23:00.003+03:00

Demult, pe cand eram doar un copil... am simtit ca a trecut vremea holerei si a trandafirilor.
Apoi am inceput sa simt cum imi trece vremea, cum ma pierd de-a lungul anilor, zilelor...
Si pentru mine au trecut multe vremuri..
A trecut vremea cafelei cu lapte si mult zahar...
A trecut vara si mi-e dor de plimbarile lungi in noptile calde...
A trecut timpul si mi-e dor de bobocii sentimentelor...
A trecut ceva vreme de cand nu mi-am cerut iertare...
A trecut ceva vreme de cand nu te-am sarutat....

Si totusi...
Imi aduc aminte de senzatia cafelei fierbinti dimineata...
De fluturii din stomac...
De textura petalelor de trandafir...
De caldura noptilor senine de vara...
De ciocolata amaruie...
De jocuri, enigme si mister...
De luna aproape plina...
De poezie...
De mirosul pielii tale si de mainile tale...
De gustul saruturilor tale...
De mine...

Sub piele

2007-10-21T22:41:00.000+03:00

Uneori ma transform.

Involuntar... e seara... merg repede spre casa... cu pas grabit, cu muzica rasunandu-mi tare in urechi... atat de tare incat nu mai pot auzi fosnetul frunzelor uscate pe care le imprastie pasii mei, masinile, zgomotul orasului... pe strada pustie imi simt doar respiratia agitata, precipitata, aproape gafaind, in ritmul alert al pasilor... si simt cum ma transform intr-un animal de prada, intr-o fiinta instinctuala, gata de atac. Prind ceva din privirea pradatorului care si-a fixat victima, simt cum mi se incordeaza atentia si cum ma transform intr-o tigroaica. Acea tigroaica ar incerca sa iti muste buzele si sa isi ingroape ziua in pieptul tau...
O tigroaica insetata de razbunarea fiecarei secunde trecute fara rost... razvratita impotriva lumii si impotriva ei... ratacita intre sunete ascutite si cuvinte...

Se spune ca sub piele toti suntem la fel... oare???

Presupun...

2007-10-15T21:00:00.001+03:00

Yo no lo sé de cierto

Yo no lo sé de cierto, pero supongo
que una mujer y un hombre
algún día se quieren,
se van quedando solos poco a poco,
algo en su corazón les dice que están solos,
solos sobre la tierra se penetran,
se van matando el uno al otro.

Todo se hace en silencio.
Como se hace la luz dentro del ojo.
El amor une cuerpos.
En silencio se van llenando el uno al otro.

Cualquier día despiertan, sobre brazos;
piensan entonces que lo saben todo.
Se ven desnudos y lo saben todo.

(Yo no lo sé de cierto. Lo supongo)

(Jaime Sabines -Yo no lo sé de cierto)

Presupun ca voi afla...
Presupun ca voi fi si eu lumina de luni dupa-masa si va observa cineva ca am dimineata pofta de joaca...
Presupun ca peste ani va fi ridicat un pahar, spunandu-mi-se "a toi"...
Presupun ca trebuie sa fie "the end of the world as we know it" ...
Presupun...

Post blue

2007-10-11T19:59:00.001+03:00

It's in the water, baby... it's between you and me...

Zi de zi imi desfac existenta in fragmente... si le impart selectiv cu cei din jur...
Si nimeni nu ma stie in intregime...
Doar eu si cu mine, ne privim in oglinda si stim ca intre noi raman multe secrete, multe ganduri si multe dorinte... Trairi secrete din viata mea secreta... Le vad pe toate si mai ales vad cum imi lipseste mandria de a le recunoaste...

Si uneori imi doresc sa ma dezbraci de secrete, sa ma golesti de ganduri, sa imi ghicesti dorintele si sa ma lasi proaspata ca un nou-nascut. Imi doresc sa ma dezbraci de valurile intunecate si sa imi redai stralucirea interioara, puterea de a ma abandona in bratele tale, de a deschide toate usile secrete acoperite de panze de paianjen si iedera. Imi doresc sa intri, sa deschizi ferestrele si mai ales usile coliviilor, sa eliberezi dulcile pasari ale tineretii. Cheia era la mine, am ascuns-o bine undeva si am reusit sa uit... Era o cheie mica, innegrita si stramba, cu o panglica pastelata si o funda delicata... Trebuie doar sa iti doresti, sa inchizi ochii, sa deschizi palma si, probabil, o sa iti apara, si nu o sa stii decat daca vei fi atent, pentru ca are greutatea si consistenta unei batai din aripi de fluturi albastri...

Back to school

2007-10-10T00:36:00.001+03:00

primul curs din ultimul semestru ....
sumarizand: plictisitor, neinteresant, redundant

in timp ce proful vorbea, mi-am lasat gandurile sa alunece pe marginea unor expresii izolate din discursul lui.

de mentionat ca proful este un mosh care arata a baba si nu prea are ce cauta in facultate...

"costul performantei" - mda... un salariu de kkt pentru un absolvent de ase cu potential de dezvoltare
"costul cu publicitatea e uneori irecuperabil" - avand in vedere cum se duc promotionalele pe apa sambatei, aici are dreptate
"economiile" - se vor duce si alea pe apa sambetei daca mai scap la shopping
"organizatie prestatoare de servicii" - adica presteaza pentru cine baga banu'
"caile ferate" - no way, to de airport, baby!
"platforma" - de care? petroliera? ca se fac bani prin rompetrol...
"nu respectam reguli" - pt ca eu stiu "tricks"
"situatii extrem de delicate" - my gosh... intr-adevar, iar am niste semne... cam delicata pielea mea...
"costurile calitatii" - 3 mil pantofi de la musette... versus 600 sau 800 din big
"managementul calitatii" - sublim si inexistent... cu toate ca extrem de prezent in realitatea facultatii si in sechelele constiintei studentului de management
"modelul managerial" - oameni cu bani, care circula la business class si stau la hoteluri de multe stele
"studentii care sunt la master" - niste tineri frustrati care vor sa primeasca o hartie cu stampila si un rand in plus la un cv
"optica contractuala" - de fiecare data uit sa imi pun ochelarii cand stau mult la calc si iar o sa mi se usuce corneea...
"managementul prin costuri" - o materie care da de mancare unui prof care ar trebui sa se duca acasa, unde il asteapta o doamna distinsa, imbracata in negru si cu o unealta agricola in mana
"examenul e cu cartea pe masa" - adica inca un examen la care sa copiez si sa vrajesc... holy shit!.. ce-am fost si ce-am ajuns....
"veti realiza un proiect" - e la moda rau de tot chestia asta... toata lumea face proiecte sau devine project manager
"subiectele vor fi foarte numeroase" - cata frunza si iarba, maria ta!
"erati 200, acum sunteti 70" - mda.. aia 130 au fost mai inteligenti si ori nu-si mai pierd vremea, ori au emigrat de mult....
"putem sta de vorba" - n-as sta de vorba cu tine nici sa ma bata cineva, nici sa ma plateasca, nici sa ma omoare....
"o sa intrati pe probleme" - nu zau... poate o sa ne si bagam sau scoatem... pe probleme si din probleme, ca sa zic asa...
"o posibilitate de notare" - hai.. las-o cum a cazut.. noi ne facem ca invatam, tu te faci ca ne corectezi lucrarile... timpul trece, banu' intra in cont, diploma se tipareste.. noi cu drag si spor muncim...
"cei care vor face lucrarea de disertatie cu mine" - ... saracii!... Blessed the ones who enter the empire of doom...
"cate pagini veti scrie" - pai, dam copy paste, print preview si print... si gata proiectul!
"prezentarea generala a organizatiei" - o corporatie multinationala, multilateraldezvoltata, multi... extra... super... mega... pe bune?!?!?!?!?
"desfasoara un obiect de activitate" - ok.. a trecut intriga.. am ajuns la desfasurarea actiunii.. ma intreb ce ne pregatesti pt punctul culminant...
"clientii sunt aceia care aduc venituri" - mda... fraierii care vin cu banu' si isi iau tzeapa...
"ati facut ABC?" - nuuu.. .doar de 1000 de ori in facultate si de vreo cateva ori la cursurile de spangleza si germana...
"evenimente importante generatoare de cheltuieli" - adica nunti, botezuri si inmormantari???
"locul unde o faceti" - hmmmm... in primul rand ce sa facem? ... si in al doilea rand ... sa vedem... interesanta problematica locatiei... :P
"se ocupa de finante si banci" - OMG! toata lumea se ocupa de asta.... pe strada mea sunt mai multe banci decat magazine alimentare....
"am sa stau de vorba cu fiecare daca doreste" - eu nu doreste. multumesc pentru intrebare
"putem sa luam o alta categorie" - puteti sa luati ce vreti... parerea mea...
"o analiza critica a acestor caracteristici" - cat de critica? should i give the worst of my critical talents? mi-e ca o sa te sperii de rautatea criticilor mele....
"este necesar sa identificam aceste chestiuni" - mda... cum ar zice proful meu de mate: 'e trivial! se mai chinuie cu chestia asta unii din honolulu si din cateva state indepartate din siberia'
"cand ma deplasam spre galati" - daca ti-a placut acolo, de ce n-ai ramas acolo??????
"trebuie sa fii nebun sa-i faci altuia subiectul la examen" - common... depinde de ce-ti iese: banutzii, avantajele... everything pays, the problem is how much?????
"puteti sa faceti corelatii spectaculoase" - mhm... nici nu stii tu ce corelatii spectaculoase fac sinapsele mele... si daca ai avea o idee, probabil te-ai shoca definitiv
"este economics-ul pe care il fac alte universitati" - common, be serious... cum naiba sa fie aceeasi chestie rahatul asta cu un curs de la harvard sau yale??? hai sa fim realisti, sa lasam caramida sa ne loveasca.... am facut o scoala care nu se recunoaste si continuam cu un master care nu se recunoaste....
"am un limbaj mai putin formal" - wow... sa ma astept la ceva cu parental advisory sau bipuri in timpul elucubratiilor de la catedra?
"nu vin in viteza" - nici noi, nici nu vom mai veni, dar, nu trebuia sa spun asta, ca poate aveati iluzii si sperante de prezenta in sala....
"ce legatura au procedurile cu managementul si ce trebuie sa stie un manager?" - simplu, cum sa dea vina pe celalalt sau sa paseze matza peste gard... in timp ce isi acopera urmele...
"ce categorii de salarii exista?" - pai, vi le spun eu: de kkt, de batjocura, mici, medii, satisfacatoare, mari, motivante, exorbitante, inimaginabile, fara acoperire reala....etc
"ce se poate face la hollywood multiplex? se poate face lucrarea de disertatie?" - mh.. se pot face multe chestii ... depinde de unghiul in care privesti situatia....
"evident puteti face proiectul si in aceasta directie" - wow.. ce de directii, ce de destinatii... vreau si eu un bilet low cost spre directia future CEO
"ce inseamna schimbare" - simplu: eu la munca vs. eu in timpul liber :P
"nu toate ideile au sansa de a fi introduse in practica" - cam asa ceva: a se vedea magazinul meu virtual de lenjerie custom made si barul de gay...
"de saptamana viitoare intrati in normalitate" - si eu care credeam ca sunt normala. imi plac persoanele de sex opus, oare acum normalitatea s-a schimbat?
"e pacat sa pierdeti anumite lucruri" - mda, banii pe dobanzi la banci, mintile, neuronii, timpul la cursul asta...
"dumneavoastra ati facut 5 ani" - mnu... am facut 24!
"eu cred ca astazi ne oprim aici" - ce vorbesti, tataie..? eu cred ca semestrul asta ma opresc aici si ne vedem la examen
"aceasta tema poate sta la baza unei analize profunde" - cat de profunde? yoga, transa, hipnoza, sau... tuseu rectal?!?!?!
"o interpretare a problemelor manageriale" - mda.. problemele grave ale managerului stresat de chestiuni dificile, fata de executantul cu creierul deja ars, care nu mai poate sa isi puna probleme, pt ca nu are timp sa le gandeasca...
"cam atat pe ziua de azi" - thank god it's over!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Toamna...

2007-10-01T22:00:00.001+03:00

A venit, a venit toamna... acopera-mi inima cu ceva...
cu umbra unui copac, cu frunze uscate sau cu un pumn de pamant...

A venit o noua tristete, si-a intins aripile peste mine si mi-a dat tarcoale...
Si intr-o zi pot sa fiu senina, sa imprastii frunzele cazute de pe alei, in alta pot fi veninoasa si aproape letala.

Iar dupa ce ai infipt pumnalul in inima unui om, deja e tarziu sa plangi si sa-ti ceri scuze, sa-ti pui cenusa in cap si saruti.

Asa ca imi cer scuze, imi cer scuze ca sunt, ca vreau sa nu mai fiu, ca vreau prea mult sau ca nu accept nimic...
Imi cer scuze si spun ca iubesc, desi mi-e teama ca nu stiu ce e iubirea...

Give me a reason...

2007-09-29T19:25:00.001+03:00

Pentru ca niciodata nu ascult cand mi se spune ce e bine...

pentru ca nu o ascultam pe mama sa nu alerg si ajungeam sa-mi scoata cu penseta pietricelele din genunchi,
pentru ca n-am ascultat cand mi s-au dat tratamente si mi-am imbatranit arterele,
pentru ca n-am ascultat cand toata lumea imi spunea ca nu va merge o relatie, dar eu am tras de ea pana cand am ajuns sa ma urasc,
pentru ca nu ascult atunci cand mi se spune sa nu imi fac griji si reusesc intotdeauna sa imi ucid neuroni, sa imi provoc nelinisti si sa ma autoflagelez cu regrete,
pentru ca nu am ascultat sfatul sa imi analizez disponibilitatea de a ma arunca in vartej... si acum nu stiu cum sa mai ies la lumina, nu stiu cum sa mai iau o gura de aer,
pentru ca nu ascult atunci cand mi se spune ca gresesc si ma scufund in nisipul lor miscator, si cu orgoliu, refuz mana care m-ar putea aduce inapoi,
pentru ca pur si simplu nu vreau sa ascult, nu vreau sa imi ascult vocile ratiunii, a sentimentelor si a instinctului care imi soptesc sau striga in minte...

pentru ca nu vreau sa recunosc ca am gresit si ca mereu gresesc...
pentru ca sunt om...
pentru ca nu mai vreau sa fiu,
pentru ca nu mai vreau sa gasesc cunoasterea, intelepciunea, sentimentele...
pentru ca nu mai vreau sa aud, sa privesc, sa ating, sa adulmec, sa degust, in total, nu mai vreau sa simt nimic,
pentru ca nu mai vreau sa ma cunosc, sa ma percep, sa ma gasesc in fiecare dimineata cand ma trezesc,
pentru ca nu mai vreau sa aud "ti-am spus" sau "ai vazut" sau "eram sigur(a)"....

pentru ca nu mai vreau nimic si
pentru ca vreau totul...

Then & Now

2007-09-29T17:59:00.002+03:00

De mult... acum 5 - 6 ani, poate mai mult, scriam despre:

Trandafirii rosii

A trecut vremea albastrului pal
Care s-a topit de mult,
Acum a venit vremea trandafirilor
Şi a frunzelor mari ridicate spre soare.

Noi, pictaţi în culorile războiului,
Cu sânge de căpşună pe faţă,
Aşteptăm ca peste noapte
Să înceapă să miroase violent a tei. .

În lupta seninului cu ploaia
Ne vom oxida uşor
Şi, încet, încet, ne vom apleca frunţile
Să sărutăm pământul.

E vremea trandafirilor roşii
Şi a parfumului. Dar acum e toamna, si eu am imbatranit... asa ca privesc un pic altfel trandafirii:

Au trecut ani, frunze si flori,
oameni si iubiri, prin vreme...
Acum e toamna mea, un fel de
primavara a sentimentelor incorsetate.

Eu, deghizata in regina, amazoana,
femeie, cu sufletul patat de sange,
Astept intelepciunea sa infloreasca
in fiecare toamna, in fiecare trandafir...

In toamna mea iubita, ma aplec in vant,
ma culc cu capul pe pamant,
inganand un cantec bland si asteptand
ploaia, sa-mi spele sufletul si sa-mi oxideze gandurile...

E timpul sa-mi admir trandafirii rosii
si sa-mi inchin un pahar de vin...

I raise my glass and say "here's to you" ...

2007-09-25T21:00:00.004+03:00

In scurtul moment dintre inchiderea si deschiderea pleoapelor din reflexul normal sau exacerbat de administrarea unor substante extrem de legale si de utile, sub sau in afara influentei unor alte substante interzise in anumite culturi, se pot intampla nenumarate lucruri care sa te schimbe.

Mai ales atunci cand sunt eu si trec de la o extrema la alta... de la abisul pesimist, in care nimic nu are rost si nu merita, la optimismul debordant, unde parca stiu ca o sa am casuta mea, si eventual o familie, daca nu, macar o fetita blonda, cu ochi albastri si parul carliontat si pufos (as putea sa accept si ideea de baiat, dar inca ma mai gandesc)... si ca o sa vizitez lumea si o sa am ce povesti cand o sa fiu batrana...
Trec de la momente in care nu stiu ce vreau si nu inteleg de ce nu ma pot gasi eu pe mine...la momente in care pulseaza viata in inima mea.

Si cand am mangaiat-o pe mama si i-am spus "e 11.20. te pup si plec", de fapt, imi doresc sa fi stiut ca ii spun "te iubesc si iti multumesc". Ea mi-a raspuns somnoroasa "ia-ti cheile si vezi, incuie si jos cand te intorci"... si ma simteam de parca mi-ar fi spus ca ma iubeste.

In cele doua minute in care am stat pe trepte asteptandu-te, sub copaci, privind luna aproape plina si ascultand linistea intrerupta doar de greieri, simteam cum mi se ascut perceptiile.
Iar cand te-am luat de mana stiam ca am pasit intr-un univers paralel, in care nu trebuia sa ma duc a doua zi la serviciu, nici sa ma intorc acasa.

Ai reusit sa ma topesti, ca pe o bucata de ciocolata stransa in pumn. Si am uitat de toate framantarile, de toate resentimentele si intrebarile: gustul seminecunoscut al tuturor "oare cum ar fi fost daca?", toate "de ce a fost asa?", "unde-as fi ajuns daca eram altfel?", toate intrebarile legate de istoria antica sau moderna a vietii mele...

Si acum, ating copertile cartilor si parca sunt iar departe, de mana ta, deasupra problemelor, intr-o "out of body experience" din care nu vreau sa ma desprind.

Le-as multumi tuturor celor care mi-au atins viata si mi-as dori ca ei sa stie ca daca le spun: "hey", "common", "scuze", "vin tarziu", "vrei sa te ajut", "mi-e dor sa te vad", "o sa fii bine", "nu e grav", de fapt le spun "va iubesc", "mi-e dor de voi", "fara voi nu pot sa exist" si chiar "mai tine-ma un pic in brate, nu-mi da drumul"... si tot ce poate n-am fost in stare sa spun la momentul potrivit...

Mi-as presara gandurile in vant, sa pluteasca usor, ca niste petale, sa ajunga la cei la care nu pot sau nu stiu cum sa ajung, sa raspandeasca frumusetea care infloreste uneori in mine.

À toi,
À la petite fille que tu étais,
À celle que tu es encore souvent,
À ton passé, à tes secrets,
À tes anciens princes charmants...

Espero curarme de mi en unos dias... en esta vida..

2007-09-23T19:45:00.001+03:00

Espero curame de mi en unos dias, en unas semanas, en unos anos, en toda la vida...
Vivo con la esperanza que me voy a curar de mi...

Si pentru a ma vindeca de mine, de gandurile mele, trebuie sa ma opresc din fuga, sa nu mai alerg. Sa ma opresc si sa ma intorc spre oglinda, sa ma privesc in ochi si sa ma recunosc.
Am nevoie sa ma vad asa cum sunt, sa imi accept lumina si sa imi imbratisez intunericul...
Sa accept faptul ca am doua picioare care nu servesc numai atunci cand fug de gandurile mele, ci si atunci cand raman verticala, in ochiul uraganului; atunci cand plec spre "no man's land" pentru a ma regasi, iar atunci cand am senzatia ca imi lipseste un punct de sprijin si devin vulnerabila, trebuie sa-mi aduc aminte ca am nevoie doar de mine, ca puterea de a merge mai departe e ascunsa in circumvolutiuni si sinapse, si trebuie doar sa aprind fitilul si sa o eliberez.

Si, uneori, in tacerea din mine, aud o voce soptindu-mi cald in ureche: "Vanity ... definitely my favorite sin".
Vanitatea, mandria de a cadea mereu cu ochii ridicati, de a lovi fara sa clipesc, de a fi cruda si in acelasi timp foarte vulnerabila, de a juca teatru si de a ma prabusi fara sa se observe...

Astept sa ma vindec de mine, sa gasesc leacul, sa gasesc iesirea. Probabil am nevoie de timp, de absenta, de singuratate. Probabil nu mai am nevoie de bucati din mine, bucati pe care sa le abandonez impreuna cu gandurile grele, undeva, intr-un tomberon, pentru a fi distruse sau reciclate si impachetate frumos intr-un ambalaj stralucitor si colorat, care sa distraga atentia de la continutul reprelucrat si in general incomod.

Asa ca, in picioare, in mijlocul gandurilor, astept sa ma vindec de mine. Nu stiu daca procesul e natural, ca ploaia sau vantul, ca lacrimile si tremuratul... Sau daca e nevoie sa ma implic, sa caut si sa analizez, sa extirp si sa recompun gandurile...

Inca mai stau, singura, in mijlocul "no man's land"-ului meu, asteptand sa ma vindec, asteptand sa devin independenta si sa ma ridic, deasupra mea, unde nu ma mai pot atinge si nu-mi mai pot lasa cicatrici toate gandurile adunate in nori taiosi...

Inca mai astept... dar nu stiu ce anume: o boare din vantul schimbarii, o ploaie care sa-mi sece toate lacrimile, un nou rasarit de luna pe un tarm intunecat...

Inca mai astept... doar am toata viata inainte... cel putin asa mi se spune... toata viata... care viata? si cata certitudine pot sa am ca va mai dura o saptamana, un an sau mai mult?
Nu-i rau, oricum, "desi afli prea tarziu ca pana si vietile cele mai lungi si folositoare nu ajung pentru nimic altceva decat ca sa inveti sa traiesti".

Astept sa ma vindec de mine, inainte sa ii contaminez pe altii...

Excess baggage...

2007-09-19T21:48:00.001+03:00

Un lucru dragut atunci cand vrei sa zbori, e ca ai o limita pentru bagaje. 20 sau 23 de kg, in functie de linia aeriana. Asa ca nu iti permiti sa tragi dupa tine toate lucrurile care te sufoca, te strang, la fel ca o panza de paianjen sau ca niste liane.

Iei strictul necesar, prezentul, totul impachetat in flacoane mici si ambalaje "travel friendly"... urmeaza un la revedere si poate cateva saruturi si imbratisari pe fuga, inainte sa se inchida check-in-ul...

Ce pacat ca in viata nimeni nu mi-a impus niciodata o limita a bagajului. Port dupa mine bucati de trecut, de prezent si schite ale viitorului....

Gasesc pe birou, in cutii, in sertare, in dosare uitate, zeci de amintiri, bilete de autobuz sau de tren din vechile excursii, poze, notite cu un titlu de melodie, umbreluta din cocktail-ul de la mare de acum cativa ani, bonul de la o bluza preferata, eticheta roz de la lenjeria de dantela, o cutiuta de bomboane...
si multe alte nimicuri care la vremea lor au fost ceva... pentru mine sau pentru cineva...

Cand am facut curat, am aruncat o parte din amintirile dureroase sau incomode pentru "noul eu", am rupt o poza, am aruncat chibritul cu care am aprins lumanarile de revelion, am sortat "binele" de "rau" si mi-am etichetat trairile...
Si, desigur, mi-am promis sa nu ma mai uit inapoi si sa nu mai acumulez nimicuri si dureri...

Dar, analizandu-ma pe scurt... vad ca e firea mea...
Si cel mai mult ma caracterizeaza geanta mea si continutul ei SF: biletele de la cinematograf de acum cateva saptamani; ambalajul de la caramele, pe care n-am vrut sa il arunc pe jos; toate chitantele de la bancomat din ultima luna; un tichet de parcare; un breloc infantil; o cutiuta cu 2 bombonici de menta; o fiola de picaturi de ochi; un semn de carte; un biletel primit in timpul examenului; notite cu zborurile rezervate pentru sef si cu datele de contact ale persoanelor cu care interactionez; un ruj aproape terminat, dar pe care nu-l folosesc; o cutiuta cu parfum solid; un mp3 player in coma profunda datorata tacerii; cosmetice pe care nu le folosesc pentru ca nu dorm niciodata in alta parte decat acasa; carti de vizita ale unor oameni pe care ii cunosc foarte bine sau cu care nu am niciodata tangenta; un permis de biblioteca expirat din 2004 si care asteapta cuminte sa fie reinnoit; bonuri de la magazine; un memory stick pentru orice eventualitate....
nimicuri cu o viata a lor, care si-au insusit o parte din mine...
De fapt, nimicuri de sezon, care se schimba o data cu anotimpul, si sunt filtrate atunci cand schimb geanta... rezistand doar cele mai puternice.

Ma intreb daca are rost?
Sa purtam cu noi bagajul excesiv, sa il despachetam si refacem la fiecare popas, la fiecare nou inceput...

Juego todos los dias...

2007-09-10T21:21:00.000+03:00

Juegas todos los días con la luz del universo.
Sutil visitadora, llegas en la flor y en el agua.
Eres más que esta blanca cabecita que aprieto
como un racimo entre mis manos cada día.

[...]

Quiero hacer contigo
lo que la primavera hace con los cerezos.

Cineva mi-a spus intr-o scrisoare ca "Intotdeauna o sa fie in tine o firimitura de singuratate. Daca vrei sa-i pui culori frumoase, o sa-i spui unicitate, diferenta fata de marea masa. Daca nu, o sa-i spui inadaptare, ciudatenie, zapaceala, dramul tau de nebunie." si cu toate astea, cu toate durerile, cu toate framantarile, cu toate gandurile si cu toate melancoliile, "Mai ramane joaca cu margelele de sticla ale cuvintelor. Asta o sa-ti ramana mereu. O sa fie o pasiune, uneori un viciu, uneori o pacoste, cateodata o salvare."

da... ce-i drept imi raman macar margelele de sticla ale cuvintelor care se rostogolesc din degete...
Si totusi... mi-e dor de versuri, mi-e dor de poezii... mi-e dor...

In miscare, fugind de mine...

2007-09-08T18:37:00.000+03:00

Uneori imi doresc sa ma urc la volan si sa pornesc fara tinta, fara sa cunosc drumul si fara sa imi pese de nimic, pana cand mi se termina benzina din rezervor, pana cand nu mai stiu de ce am plecat...

Uneori imi doresc sa ma inchid in camera mea, sa ma acopar cu toate pernele si sa plang pana cand ma deshidratez, sa plang pentru tot ce s-a intamplat in viata mea si a celorlalti, si pana nu mai stiu pentru ce plang.

De cele mai multe ori imi dau seama ca orice as alege, amandoua optiunile sunt indentice. Voi fugi sau voi plange, fara sa gasesc solutii, fara sa evit consecintele, mi-e totuna...
Si atunci, ma indepartez, merg, doar pentru a genera energie, doar pentru a imi ocupa timpul, ca sa nu ma mai pot gandi la nimic, sau ca vartejul gandurilor amestecate sa poata fi imprastiat usor de catre mersul grabit din ziua racoroasa de toamna.

Incep sa ma urasc din ce in ce mai mult.
Pentru ca stiu. Nu apartin. Timpului, spatiului, intamplarilor, lucrurilor, corpului meu, niciunor stari, nimanui...
Nu ma integrez, sau daca ma integrez, in mine stiu ca sunt falsa... prefabricata si semipreparata.

Nu reusesc sa fac ceva corect sau bine. Mereu ratez, esuez, gresesc, las sechele si defecte permanente.
Iar cand obtin ce mi-am dorit, imi dau seama cata nefericire pot sa aduc in jurul meu.

Ultima mea dorinta: sa am un loc al meu, numai al meu, turnul meu de fildes, unde sa raman intangibila si unde sa nu ma mai gaseasca nimeni atunci cand ma ascund de lume...
Pana si visele ma urmaresc si imi intuneca sentimentele cu absurditati si cu imagini distorsionate ale realitatii...

Cel mai mult ma urasc atunci cand sunt falsa. Cand ii pacalesc pe ceilalti si ma mint pe mine...
Atunci cand par fericita si de fapt, in interiorul meu plang... Atunci cand spun "totul e ok" si de fapt as vrea sa nu mai exist... Atunci cand am o viata perfecta si de fapt nu-mi gasesc locul in ea...

Visul unei nopti de vara indiana...

2007-09-03T12:08:00.002+03:00

Paulo Coelho spunea ca atunci cand iti doresti ceva cu adevarat, universul intreg conspira pentru a iti indeplini dorintele.

Oscar Wilde a spus ca atunci cand vor sa ne pedepseasca, zeii ne indeplinesc dorintele.

Iar eu nu stiu exact ce sa fac, incotro sa ma duc si ce sa spun....

In noaptea aceea, imi doream sa se suspende realitatea, sa raman doar eu cu tine, imbratisati. Si, ceasul meu a inceput sa stea, sa numere mai incet secundele, sa le picure mai retinut, pentru a dilata momentele noastre, pentru a-mi da putin spatiu in timp, pentru a-mi face loc in mijlocul suvoaielor si pentru a ma ridica din realitate mai sus cu o treapta, atat cat sa ma simt deasupra valurilor...

In noaptea noastra n-am putut sa plang. N-am vrut sa plang, dar imi simteam lacrimile in spatele pleoapelor, zbatandu-se, pulsand, dar fara vointa de a se arata, de a exploda sub saruturile tale. Mi-am dat seama ca nici nu erau lacrimi adevarate, erau doar fantomele lacrimilor trecute, lacrimilor fara motiv, fara alibi, fara subiect, fara concluzie, fara invataminte...

Uneori ma simt foarte batrana, simt ca m-am ascuns sub un morman de frunze vestede si ca voi ingheta peste noapte. Uneori simt ca nu am varsta, ca sunt o femeie batrana in trup de adolescenta sau invers, un copil care are prea mult spatiu intr-un trup prea mare si prea rigid... Si imi doresc sa pot decupa cu foarfeca bucati din ultimii ani, sa le arunc si sa merg mai departe mai usoara, mai increzatoare.

Alteori ma simt ca si cum mi-as apartine, ca si cum n-as fi o greseala, ca si cum as fi nascuta din nou si nu mi-as mai cunoaste amintirile.

Ma gandeam la semnificatia expresiei "a bit under the weather"...

That's sometimes me... Ma las influentata de nori si de ploaie, de frig si de baltile in care pasesc neatenta.
Si mi se pare deodata ca gresesc, ca imi reuseste nimic, ca nu pot si nu am dreptul sa ma bucur de nimic...

Dar, m-am pierdut din nou intre cuvinte, in hatisul gandurilor care se aglomereaza haotic in fiecare secunda...

Ar fi trebuit sa raman in noaptea noastra, unde ma intorc de cate ori am ragazul, in fractiunea de secunda din clipiri, cand pleoapele coboara si raman suspendate ca un ecran de proiectie.
Proiectez pe ele rotunjimile buzelor tale si genele rasucite, transparenta ploapelor tremurande, lobul delicat al urechilor in care si-au gasit ascunzatoare soaptele mele, umerii pe care mi-am odihnit fruntea si mainile pe care le-am strans si care m- au invadat si explorat, sculptand in aer trasaturile detaliate ale figurii mele uitate de timp.
As putea sa iti modelez chiar acum chipul drag, sa iti desenez buzele, dar nu pot sa le dau viata, caldura si tandretea modelului din amintirea mea...

Si totusi, n-am nevoie sa te plasmuiesc din neant, pentru ca stiu.
Vei veni si ma vei saruta.

E una din putinele certitudini pe care mi le-am permis.

Mama's little girl...

2007-08-21T22:28:00.001+03:00

"Sunt milioane de mame pe lume, dintre care doar una e mama mea"

Te iubesc, mama!

Chiar daca acum n-am mai facut eu felicitarea si am cumparat-o de la magazin. E colorata si are dungi fine argintii, e placuta la atingere, are plic pe masura... Ale mele erau foi de hartie indoite si infipte in plicuri vechi si semimototolite, eventual plicuri scrise de la "chenzina", pe care le recuperam inainte sa le arunci tu si pe care le umpleam cu flori de toate culorile, cu 5 sau 6 petale, si pe care scriam cu litere mari si strambe "pentru mama (mea)".

Chiar daca nu ti-am mai desenat flori si oameni cu picioarele rasucite. Acum am scris doar cateva randuri si atat. Pe felicitarile mele erau: cerul senin, soarele, pamantul, iarba, flori si oameni cu capul dintr-un cerc, cu o linie pentru nas si alta pentru buze, cu picioarele intr-o pozitie nefireasca, vazuti din fata, cu calcaiele lipite si pantofii din profil, sa se vada care sunt fetite (cu tocuri) si care baieti (fara tocuri)... pe felicitarile mele era o lume intreaga: gradina, noi toti, zilele alaturi de voi...

Chiar daca scriu mai frumos decat acum 20 de ani. Mi-e dor de literele mari si strambe, doar de tipar, care se intindeau doar 3 sau 4 de-a latul unei pagini, despartind cuvintele intr-un mod incredibil de haios, "SFA-RSIT" sau "PE-NT-RU MA-MA". Mi-e dor de scrisorile pentru Mos Craciun, cu "mias dori" si multe alte greseli... care nu mai contau dincolo de literele mari si strambe... Mosul pastra scrisorile in sertarul lui... Iti mai aduci aminte cat de frica ti-era sa nu raman cu un scris incredibil de urat? Acum am reusit, scriu .... acceptabil...

Chiar daca uneori sunt o mare pacoste.... Tu ma ierti mereu, eu raman cu mustrari de constiinta, cu vinovatii si cu regrete... si cu toata dragostea imensa pe care o simt pentru tine si pe care nu stiu uneori cum sa o manifest...

Te iubesc, mama!

In timp ce te-astept

2007-08-19T00:27:00.001+03:00

De cand nu esti langa mine
mi-au crescut unghiile,
gata sa fie pictate cu fluturi
sau colorate in rosu aprins,
gata sa patrunda brusc
prin epiderma superficiala,
pana la albastrele suvoaie clocotinde.

De cand nu esti langa mine,
mi s-a innodat parul doar
batut de vant si rasucit
de degetele nelinistite de lipsa ta.
Acum te asteapta sa il framanti
in mainile tale mari si
sa iti scufunzi obrajii in el.

De cand nu esti langa mine,
ma simt din nou captiva
intr-un trup gresit si rigid,
mi-e teama sa nu ma metamorfozez
intr-un copac cu pene sangerii,
cu flori diafane de culoarea
muschiului dezvelit.

De cand nu esti langa mine,
mi-e teama ca devin din nou
un oras cu strazi pustii,
in care nu mai rasuna
nici pasii nostri alaturati in noapte,
nici cadenta singuratatii
ideilor ratacitoare.

De cand nu esti langa mine,
rotunjimea umarului gol
nu mai are sens, se pierde
in ansamblul trasaturilor
pe care le mangai uneori
cu o privire fugitiva si umbrita
de nostalgia prezentei tale.

De cand nu esti langa mine,
zilele trec in ritmuri inegale;
prea rapide sau prea lente,
purtand cu sine acel sentiment
incomplet si inconsistent,
nascut din lipsa vocii tale calde,
din lipsa buzelor pline si dulci.

De cand nu esti langa mine,
incep sa gasesc reminiscente
ale vechilor trairi, tristeti
si dureri de mult apuse...
incep sa ma pierd in detalii,
sa construiesc scenarii in care,
doar pentru tine, adaug finaluri fericite.

Idei pasagere in halta unui tren de noapte

2007-08-18T21:44:00.001+03:00

Dragul meu drag,

Mi-e greu sa imi exprim toate sentimentele. Poate si pentru ca a trecut ceva vreme de cand nu le-am mai transpus in cuvinte... sau poate pentru ca mi-e frica de cum vor suna ele spuse cu voce tare.

De unele imi dau seama ca mi-e frica sa le si gandesc. Dar, in acelasi timp, cand ideea germineaza in adancul meu, imi apare un suras pasager si vad in viitorul meu proiectii ale gandurilor in spatele carora ma ascund si pe care abia le conjug in prezent.

Fara tine, ma invart in camera mea, ca un leu captiv intr-o cusca prea mica, sau, poate ca un copil nenascut in pantecele cald al mamei, ascultand melodii mai vesele sau mai triste, dar care ma duc cu gandul la tine, la serile in care iti priveam ochii si iti sorbeam buzele.

Mi-e teama. Mi-e foarte teama de mine. De ce as putea face si mai ales de ce nu as putea sa fac. Mi-e teama ca provoc suferinte, ca le alin, ca ma implic si ca sunt detasata. Mi-e teama ca am devenit dependenta, ca ma ancorez in prea multe puncte fixe. Mi-e teama si sa imi continui deriva spre ape tulburi, incetosate si inca neexplorate.

Asta pentru ca am aflat...
Undeva in mine traiesc un diavol si un inger. Si fiecare din ei uneori striga si alteori sopteste incet.
Ii observ cand atitudinea mea sfideaza si arunca in aer versurile "i'm never gonna be nobody's wife" sau cand visez cu ochii deschisi la o bucatarie in care sa imi dezlantui forta creativa.
Ii observ cand imi doresc fericirea celor din jur si cand arunc cu otrava unor cuvinte grele in cei pe care ii iubesc mai mult.
Ii ghicesc cand ma arunc in depresii adanci si cand ma las purtata de valuri de optimism.
Ii cunosc dupa ce dau tot ce e mai bun in sufletul meu, toata caldura si tandretea, dar si dupa ce mi-am incheiat un volum cu mesajul "da-mi iban-ul si cnp-ul tau sa iti transfer restul de bani".

Dar care e ingerul si care e demonul? Care dintre ei e cel mai iubit? Care dintre ei e cel mai dispretuit?
Se spune ca sub piele toti suntem la fel... Oare eu angelica sunt la fel ca eu demonica? Acelasi sarut? Acelasi trup, cu aceleasi miscari si aceleasi tresariri senzuale?
Sau poate diferente subtile ar putea sa iti arate cine sunt in clipa respectiva?

Desi stiu ca ideile "la mana a treia" isi pierd din consistenta, citind un roman "usurel" am dat peste un pasaj interesant:
"Groaza la (Arthur) Machen este foarte subtila. Depinde in mare masura de asocierea de idei. De conjunctura de idei. De capacitatea de a le imbina. Dumneavoastra puteti sa nu asociati niciodata doua idei in asa fel incat sa produca groaza fiecare dintre ele, si astfel sa nu simtiti groaza toata viata. Dar puteti trai si in miezul groazei daca aveti ghinionul sa asociati neincetat ideile potrivite."
Totusi, o privire angelica nu poate ascunde ceva care sa iti starneasca groaza? Care sa te indeparteze rapid?
Oare ar exista ceva in mine care impreuna cu chipul meu sa te ingrozeasca?

Oare as putea sa te alung, ca pe un vis in clipa in care suna ceasul sau rasare soarele pe fata mea si deschid brusc ochii?

Mi-e frica, mi-e frica sa vocalizez anumite ganduri, mi-e teama sa le gandesc, sa le dau trup, pentru ca isi vor lua si viata si vor pleca aiurea, hoinarind, calcand cu pasii lor marunti peste firavele tulpini ale sentimentelor care izvorasc din mine.

Vreau sa ma ascund. In pantecele cald al mamei, in patul meu pufos, in bratele tale...
Ascunde-ma in tine, nu ma lasa doborata de ganduri. Ascunde-ma de mine, atat de bine incat numai tu sa ma gasesti, daca ti se va face vreodata dor de mine...

Dragul meu drag, scrisoarea asta e menita sa fie inchisa intr-un sertar. Sa o gasesc atunci cand fac ordine in lucrurile care s-au adunat peste ani... si sa imi aduc aminte de ea ca prin vis... Cu nostalgii sau cu bucuria ca am rezistat.

Scrisoarea asta, care poate nici n-ar fi trebuit sa ti-o adresez, pentru ca ea imi este adresata mie. Incercarea de a scapa de niste temeri, de a le exterioriza pe o hartie pe care apoi o voi indoi si imi va tremura mana atunci cand ma voi gandi sa o rup sau sa o ard... voi ezita de cateva ori, pana cand o voi inchide intr-o cutie cu amintiri. Cand o voi gasi, o sa surad vesel sau trist, o sa te chem sa ti-o citesc sau o sa mi se umezeasca ochii.

O scrisoare garnisita cu mii de saruturi si cu o dulce neliniste...

Slow motion... reloaded....

2007-08-13T10:09:00.001+03:00

Am incheiat ultima postare spunand ca si alte momente din viata trec in "slow motion".

Intr-adevar, uneori simt ca viata trece pe langa mine mai incet, ca secundele se dilata si pot sa ma scufund mai usor in fiecare moment.

Ultima data cand ne-am vazut, parca timpul trecea mai incet, parca cele cateva ore in care am fost alaturi de el au fost o intreaga vacanta.
Saruturile se nasteau si se stingeau in eternitati vibrante, degetele lui se plimbau incet de-a lungul meu, abia atingandu-ma, la o distanta infima, intr-o miscare diafana de plutire deasupra pielii mele, creand senzatii nemaintalnite... Secundele deveneau minute, ore, nopti intregi...

I-as fi rezemat fruntea pe pieptul meu pentru totdeauna... m-as pierdut in bratele lui mereu, ascunsa de bratele calde care imi invaluiau umerii, de palmele care imi cuprindeau chipul si de saruturile care imi mangaiau buzele. Zecile de saruturi care ar trebui sa fie suficiente pana la viitoarea intalnire...

In lumea asta lenta, eu pot sa ma metamorfozez intr-o printesa, intr-un fluture cu aripile tremurande, intr-o simfonie de senzatii.
Imi deschid ochii si inima, ma deschid ca o floare spre lumina blanda de primavara, fara frica, fara sa ma gandesc la viitor, la cum as putea sa ma ofilesc in arsita verii sau sa inghet in neclintirea monumentala a unei ierni neiertatoare si apoi sa imi plec privirea spre pamant, sa imi pierd petalele in vantul ce va sa vie.

Zambind, imi intind mainile spre privirea lui, ii cuprind fata in palme, imi apropiu buzele de ea si savurez un sarut "in slow motion", un sarut blond, persistent si totusi delicat, ca o adiere de vant intr-o noapte fierbinte de vara.

Imi spune sa nu fiu trista, pentru ca va reveni repede, pentru ca ma voi regasi din nou in bratele lui, in scurt timp. Dar nu asta ma intristeaza. N-am cum sa ii explic ca melancolia din privirea mea este ceva ce nici eu nu inteleg... O melancolie innascuta sau atent cultivata in subconstient...

O dulce melancolie evanescenta, atunci cand ii simt bratele ca ma ocrotesc si ma ascund de negrele batai de aripi ale unor ganduri pasagere si sentimente desperecheate .

Slow motion

2007-08-12T20:40:00.000+03:00

De multe ori, momentele care te marcheaza trec ori "full speed ahead" ori "in slow motion".

Azi mi s-a intamplat ceva care m-a lasat pe ganduri. Eram obisnuita ca toate incidentele cu masina sa mi se intample cand stationez, sau cand merg cu 1 km/ora, incidente cu garduri, stalpi si viraje gresite. Care tin de mine, de lipsa mea de experienta. Si pe care le constientizez dupa ce e clar ca "am comis-o din nou" pentru ca s-a auzit ceva sau am simtit o lovitura in lateral.

Acum, 2 secunde au trecut in "slow motion".
Eram oprita la o trecere de pietoni; acordasem prioritate. Puteam sa plec. Am pus mana pe schimbator, am apasat ambreiajul, am bagat viteza 1, si, am vazut un TIR trecand pe a doua banda, in dreapta mea. M-am gandit "Lasa-l ca e mare. Treci dupa ce trece de tine. Oricum, nu te grabesti."
Am ramas pe loc, asteptand sa treaca gigantul pe langa mine. Si am inceput sa vad in "slow motion" cum se misca cu cate un centimetru mai incolo, in timp ce se apropia din ce in ce mai mult de mine, cum rotile lui, care ajungeau in dreptul meu, sunt la 5-6 centimetri de mine, cum oglinda mea a intrat in spatiul dintre rotile si incarcatura lui, cum daca ar fi intalnit orice mic obstacol, ar fi fost spulberata in bucati care s-ar fi imprasitat in "slow motion". Si cand deja mi se paruse ca a trecut o ora de asteptare incordata, cand deja era la 2 centimetri de mine, s-a oprit.
Am apasat din nou ambreiajul, am verificat si viteza, am virat puternic spre dreapta si am accelerat. Ma indepartasem la 20-30 de centimetri. Si am ramas acolo, sa respir, sa imi reglez ritmul inimii, in timp ce gigantul se departa in viteza.

Dupa aceea, am inceput sa gandesc, sa imi dau seama ca daca nu se oprea, eu stand, puteam sa contemplu fiecare milimetru in care s-ar fi apropiat de mine si m-ar fi zgariat cu rotile, m-ar fi impins cu toata puterea lui, ca pe un fulg.
Aveam geamul deschis. Simteam pe fata fiecare boare de curent pe care o genera miscarea lui. Simteam intr-un ritm lent fiecare secunda.

Si deodata a trecut. 3-4 secunde de incordare. Care au parut minute intregi. Efectul lor de fiori s-a mentinut pana si dupa ce am ajuns acasa, m-am cuibarit in pat si am inceput sa ma gandesc la tot ce mi s-a intamplat in ultimul timp.

Totusi, gandindu-ma... mi-am dat seama ca multe lucruri din viata trec "in slow motion". Mai ales lucrurile cu care ti-e greu sa te confrunti. Dar si altele...

The beginning of a beautiful friendship

2007-08-06T11:10:00.001+03:00

In bratele tale, ma simt usoara
si transparenta ca un fulg de nea.
Cand iti simt bratele calde in jurul meu
stiu ca nu mai am nevoie de ziduri de aparare,
de arme si de scuturi, de zavoare si turnuri de fildes.

Cu un simplu zambet imi alungi
stolul de ganduri negre si triste,
ma inveti ca avem dreptul sa fim fericiti
si ca umbrele sunt facute sa dispara
cand proiectam lumina pe ele.

Bratele tale ma invaluie
la fel ca un vis frumos intr-o dupa amiaza calda,
si simt cum mi se preling din crestet
picaturi de liniste.
Pulseaza tinerete in pieptul
pe care tu iti odihnesti tamplele
in timp ce eu iti sarut fruntea.

Ma pierzi printre degetele rasfirate
in parul meu si ma regasesti cuibarita
adanc, in bratele tale, fara sa respir,
de frica sa nu dispara vraja.
Dar tu ma convingi ca nu e magie,
ci suntem pur si simplu noi.

Nu ma lasi sa ma raportez la trecut,
ci doar la prezentul pe care il construim,
de care ne bucuram, si care ne lasa urme.
Imi dai voie sa ma gandesc la viitor,
doar daca vad lumina si zambetele.

Buzele noastre se cauta,
de parca s-ar fi cunoscut in preistorie
si le-ar fi dor de acele clipe.
Se ating bland sau apasat,
se mangaie si se devoreaza reciproc.
Buzele mele imi spun ca
buzele tale sunt cele care acopera
vidul pe care nu il puteau defini.

Coplesitor...

2007-08-02T11:24:00.002+03:00

Deja credeam ca ma schimbasem... si totusi am momente cand revin la "my old self"... stresata, apasata de probleme, chinuita de nimicuri zilnice, implicata prea tare in probleme neimportante legate de job....

iar asta se vede in comportamentul meu fata de cei din jur... in felul in care desi sunt mult mai importanti decat toata partea de viata de la serviciu si task-uri si dead-line-uri... raman undeva, deoparte, in asteptare, in umbra. O umbra foarte ciudata, la fel ca cea de la rasarit sau apus, care lungeste si mareste obiectul de cel putin 10 ori. Astfel, un lucru marunt se amplifica pana umbra lui se raspandeste in intreg universul meu. Ma implic poate prea mult... ma stresez, ma autocritic si ma constrang sa reusesc sa ating perfectiunea... Dar, ghinion, nimeni nu e perfect, nimic nu iese mereu perfect 100%. Iar eu nu accept asa ceva. "Failiure is not an option", but neither 99.99% acomplishment.

Atunci intervin frustrari, tensiuni, probleme, momente de neliniste si de framantari... Si eu nu vreau sa inteleg ca daca ma dezlipesc 5 minute din realitatea asta meschina si ma deconectez de la mijloacele de intercomunicatii moderne din companie, nu moare nimeni. Poate doar cineva se enerveaza ca nu ma gaseste in minutul in care m-a cautat. Dar nu moare... Chestia asta trebuie sa o inteleg, sa o accept si sa o aplic...

Bine zis, trebuie... Asa si multe alte lucruri care nu sunt facute niciodata....

Nu inteleg de ce nu imi pot ierta nici o greseala... probabil niste urme adanci din copilarie, urme care au fost acoperite de mai multe straturi de vopsea, poleiala sau praf... dar urme care exista undeva, dedesubt, in mine, ca niste cicatrici nedureroase, dar care din cand in cand isi fac simtita prezenta, printr-o manifestare acuta, dar destul de subtila.

Nu imi pot accepta nici o eroare, nici o abatere de la ideal, de la perfectiune. Fiecare milimetru care ma desparte de aceasta este dureros ca o rana, ca o pierdere, ca o moarte...

Probabil ca intoleranta pentru greseala este a copilului din mine, care simte ca nu mai e iubit si nu mai e acceptat de cei din jur, daca nu e perfect. Copilul dinauntru, ascuns intr-o colivie imbracata in panglici, se uita speriat in jur, sa nu greseasca, sa nu calce dincolo de linii, sa se poarte exemplar, sa nu cumva sa i se reproseze ceva...

Poate ca de fapt copilul conduce, are la dispozitie panoul de comanda al actiunilor si trairilor mele, si de fapt, degeaba s-a ascuns intr-un corp de femeie, pentru ca dincolo de look-ul matur, sunt doi ochi umezi si o barbie tremuranda...

Poate ca uneori dispare, in niste brate ocrotitoare, isi gaseste linistea. Dar mereu se trezeste la orice zgomot mai puternic al constiintei... si incepe sa caute acele brate care ii confera siguranta si incredere.

Surprinzator

2007-07-30T22:33:00.001+03:00

M-am oprit inainte de o nunta. Un pic ingandurata, trista si meditativa...

Dar, mi-am ridicat privirea, am zambit, am devenit o prezenta frapanta, in rosu aprins, ascunzandu-mi gandurile in spatele unei batai ample din gene si a unui "monalisa smile".
Am pasit increzatoare si am intrat. Nu credeam ca un decor de poveste sa ma poata impresiona atat de mult: trandafiri si orhidee, panglici, matase, doi miri ca doua papusi din cutiile muzicale, perfecti, frumosi, fericiti....

Probabil ca nu ma opresc din zambit pentru ca in subconstient mi-a ramas intiparita fraza "nu te opri niciodata din zambit pentru ca nu stii cine s-ar putea indragosti de zambetul tau"....
Dar, cert e ca din visarea mea m-a intrerupt o invitatie la dans... Un dans frumos, dar melodia e undeva departe, in ceata... Un dans dupa care a urmat altul, si altul si altul.... cu aceeasi palma calda invitand, cu aceeasi strangere in brate dulce, cu acelasi glas povestind si intreband acele mici "nimicuri" care intr-un final te caracterizeaza...

Un zambet bland, o privire de chihlimbar, o mana calda si un brat ferm, apoi o plimbare in noapte si o imbratisare... din care nu m-am putut desprinde. O imbratisare in care stiam ca merita sa raman, macar pentru o clipa, macar pentru un minut, macar pentru a sti ce as fi avut de pierdut daca m-as fi desprins...

Un ultim dans, apoi o plimbare de mana, fara directie, fara vorbe, sau cu vorbe, dar mult rarefiate...

Doua zile trec absurde, cu somn, refacere, munca, discutii usoare prin mijloace moderne de comunicatie...

Revedere spectaculoasa, caleasca asteptand, trandafir rosu, usi deschise, scaune tinute, vorbe frumoase, maini mangaiate, imbratisari protectoare si dulci, saruturi unicat si a doua zi buze purpurii...

Un "morning, princess" la prima ora, plimbari nocturne, palme calde si brate invaluitoare, gesturi cavaleresti, vise imbratisate, buze apetisante...

Un zambet care ma ucide si ma face sa visez, cele mai frumoase saruturi de pana acum, cele mai ocrotitoare brate, copilarii cu inghetata, mangaieri dulci, cuvinte de alint si dependenta... din ce in ce mai multa dependenta...

N-as fi crezut ca mi se poate intampla, ca voi lasa sa mi se intample... si totusi... ma vad plonjand in sentimente, aruncandu-ma fara sa ma gandesc la consecinte, desi uneori privirea mi se umbreste si ma opresc din zambit.
Si atunci, ma intreaba ce s-a intamplat. Nici eu nu stiu... poate acea frica de a fi fericita, de a accepta ca poate sa fie bine si fara sa apara ceva rau...

O sa incerc sa vad partea minunata a vietii, ca doar frumusetea e in ochii celui care priveste, nu?

Just another day in paradise...

2007-07-21T14:47:00.000+03:00

Ma pregatesc de mers la nunta unei colege de facultate.

Si ma lovesc gandurile, ca valurile inspumate izbite de faleza inalta si stabilopozii rasfirati intr-o zi cu vant puternic si un pic de furtuna.

In primul rand ma gandesc ca nu ma voi duce la biserica. E prea.... nu stiu... emotionant? generator de ganduri si de intrebari? in lumea mea unde chiar incep sa ma sufoc in atatea intrebari fara raspuns si tristeti fara cuvinte...
Juramintele in fata oamenilor, in fata bisericii si a lui Dumnezeu....
Nu stiu daca le voi spune vreodata. Pentru mine mai importante sunt juramintele care izvorasc din suflet, cu un glas interior puternic, ce poate sparge orice zid, orice bariera si orice limita a spatiului si timpului. Acele juraminte pe care nu poti sa le inabusi oricate limite ai incerca sa iti impui. Acele juraminte generate de o dragoste care te devoreaza si te consuma intr-o flacara cu intensitati variabile si care te face sa renasti de fiecare data din cenusa. De acea dragoste in care voi reusi sa fiu tigroaica devoratoare, neinhibata si dezlantuita, ca marea. De acea dragoste pe care unii o gasesc in cea de-a saptea viata sau pe care nu ai norocul sa o intalnesti, pentru ca a trecut pe langa tine, in metrou, pe celalalt trotuar, sau a luat autobuzul de dinainte, sau... s-a pierdut printre cuvinte, confundandu-se cu o prietenie.

Dar, e greu sa faci juraminte, pentru ca e greu sa spui "totdeauna" si "niciodata", mai ales atunci cand vrei sa fii sincer nu stii daca vor rezista peste ani, luni, saptamani si zile. E greu sa distingi pasiunea trecatoare de dragostea adevarata. E greu sa distingi intre un zambet in care se ascunde iubire si un zambet obisnuit, al mastii zilnice.

Poate ar fi mai usor sa nu mai citesc atat de mult, sa ma complac intr-o existenta simpla, sa nu-mi pun intrebari, sa nu imi complic existenta si sa nu ma deprim singura, sa accept o doza din medicamentul numit ingnoranta, sa ma ascund in masca de zi cu zi pana la a deveni una cu ea.

Uneori reusesc sa ma detasez de tot, sa ma extrag din mine si sa plutesc fara ganduri, fara intrebari, sa ma privesc, in tacere.
Ma abandonez in mainile cosmeticienei, care imi picteaza unghiile in rosu aprins, colorandu-mi tacerea, ascunzandu-mi durerea. Ma abandonez privind miscarile precise ale mainilor ei si ale obiectelor care imi par in acelasi timp familiare si straine: obiecte de taiat, de rotunjit, de netezit, de curatat si de finisat... din otel fara sentimentalisme.

Apoi, imi inchid ochii si simt doar ceara fierbinte care ma invaluie si care se usuca la fel ca un al doilea strat de piele. Si ma gandesc cum ar fi sa ma acopere un strat de ciment, care nu ar fi cald, dar tot asa, s-ar strange pe mine, mi-ar lua forma, si m-ar imbraca, m-ar ascunde de lume.

Acasa, ma ascund singura in spatele unor masti de alge, namol, castraveti si fructe, incercand sa gasesc "frumusetea". Ma pierd in apa fierbinte, in balsamuri, uleiuri, arome si extracte, ma eliberez de ganduri si ma scufund in uitare. Ma imbraca parfumul unei ode a reveriei...

Dupa care ma trezesc brusc. In spatele tuturor mastilor, eu unde sunt? eu cine sunt?
Ascult o melodie... "i'm always twenty one"... As vrea, sa fiu si eu din nou si mereu la 21 de ani... pe vremea cand inca nu incepusem sa-mi pierd inocenta... Sau, ma rog, macar, "feeling twenty two, acting seventeen"...

Eu... probabil o visatoare incurabila, deprimata si vesela in acelasi timp, ascunzand dureri si tristeti adanci in spatele unui zambet permanent, probabil inocenta si in acelasi timp cazuta in noroi, probabil mereu in schimbare...

Eu... o existenta pe care multi o considera perfecta: tanara, inconjurata de lume care ma iubeste (sau ma place), cu anumite realizari "terestre" in plan scolar, profesional si personal, cu un anumit grad de libertate si cu tot ce mi-as putea dori la indemana... Eu, o persoana careia unii i-au spus "mi-as dori sa fiu in locul tau: inteligenta, draguta, iubita, adimirata"...
Iar eu le raspund ca "atunci cand zeii vor sa ne pedepseasca, ne indeplinesc dorintele"...

Eu... o fosta "ratusca urata" care s-a transformat intr-un pui de lebada, cu gatul lung si privirea trista. Acea "ratusca" pe care toti baietii o evitau pentru ca era prea inteligenta, cu un aer de "superioritate intelectuala", cea putin spus "grasuta", cea tunsa scurt, baieteste, care citea mult si visa prea des... Si care acum a devenit o mica "lebada" pe care baietii o baga din cand in cand in seama, care mai e un pic "grasuta", dar cat sa ii vina bine formele rotunde, care a invatat sa elibereze camelonul din ea si sa se descurce in orice mediu: sa se distreze superficial, sa conjuge idei si sa se integreze in situatiile in care are chef; si care, daca vrea sa se conformeze ideii comune de frumusete, ar putea intoarce cateva priviri....
Acea "ratusca" ce a jurat ca nu o sa depinda de nimeni si ca nu o sa lase sa le lipseasca nimic celor dragi, si care acum poate sa aiba autonomie si le ofere celor din jur majoritatea lucrurilor de care au nevoie, mai putin sa-si deschida sufletul...

In paradisul pe care il vad cei care nu stiu sa treaca de coaja lucioasa a fructului si sa simta miezul dureros si samburii amari, in acel paradis in care ma simt privita din exterior, am invatat ca daca imi doresc un trandafir, trebuie sa-i strang in palma tija si sa las spinii sa ma strapunga, pana cand imi voi plati dreptul de a avea un strop de frumusete si de vise implinite.
Am invatat ca fiecare bucurie e platita si ca legea "nimic nu se pierde, totul se transforma" e adevarata. Am invatat sa ma las citita de unii doar printre randuri, aratand fiecaruia ce vreau sau ce se asteapta sa gaseasca... Am invatat ca merita sa imi deschid gandurile catre altii, pentru ca n-am ce pierde si pentru ca nu platesc nimic.

In paradisul in care ma vad altii, sunt uneori mai mult decat singura. Nici macar dialogul meu cu mine nu mai poate acoperi spatiul din al meu "no man's land". Uneori ma ratacesc in singuratatea mea, plang si imi revin, stiind ca nu ma va prinde nimeni in brate sa imi goneasca lacrimile cu o mangaiere.

Uneori imi dau seama ca am irosit multe saruturi apasate si multe strangeri de mana, fara sa pot sa ma apropiu de ceilalti. Uneori imi dau seama ca si daca ma voi trezi in niste brate calde, in interiorul meu, tot singura voi fi.

Alteori stiu ca ma asteapta un vis, ca ma asteapta cineva, real sau nu, din acest timp sau din trecut sau viitor, cineva care ma va intui ca pe o parte din sine, o parte pe care o astepta si careia ii simtea lipsa fara sa isi explice de ce. Poate un personaj dintr-o carte, poate... o privire departata de sub niste gene lungi si visatoare...

Poate greseala este ca analizez prea mult, ca gandesc...
Poate imaginea de pe desktop cu "I think, therefore I am dangerous" e adevarata... sunt periculoasa pentru mine, gandind prea mult, analizand prea adanc, simtind prea multe...

Poate "fericirea e-un lucru marunt" si "dragostea e-un biscuit in forma de stea"... poate pentru altii... Pentru mine, fericirea e ceva inca nedefinit exact, ascunsa in valuri de tristete, visare, euforie si reverie, si dragostea e ceva care ar trebui simtit de-odata, ceva care izvoraste din adancul fiintei mele, nu testat "sa vedem daca merge" pentru ca ne intelegem bine si ne-ar sta bine impreuna.

Poate sunt un mic print picat din stele... si ceilalti oameni mi se pare niste fiinte foarte ciudate, pe care ii inteleg cu greu. Poate ca uneori in loc de palarie vad sarpele care a inghitit un elefant, iar alteori vad doar o palaria tuflita si veche.

Iar uneori, desi stiu ca e mai bine sa fac o reverenta si sa ies din scena cand s-a incheiat spectacolul, eu raman si incerc sa inteleg detaliile, sa decriptez hieroglifele...

Scrisoare catre un prieten imaginar

2007-07-15T23:24:00.001+03:00

Scumpul meu prieten,

Intotdeauna mi-am dorit sa pot incepe asa o scrisoare. Ii da o nota de vechime, de secol 19 tarziu, un strop de "je ne sais quoi" si o senzatie de apropiere departata.
Conceptul de prieten oricum este relativ, avand in vedere ca daca vreau sa respect definitia general acceptata, nu pot sa afirm ca am macar un "prieten", care sa ma cunoasca asa cum ma cunosc eu si cu care sa imi impartasesc absolut toate gandurile, dar te rog sa imi permiti aceasta forma de adresare.

Deci, scumpul meu prieten,

de fapt iti scriu din motive pur egoiste, pentru a ma elibera de anumite ganduri sau tristeti, sau pur si simplu pentru a-mi umple timpul.
Acum ma aflu intr-un moment foarte ciudat al vietii mele.
Iti scriu din miscare, privind pe fereastra trenului si pierzandu-ma in orizontul verde al campurilor. Vor urma dealuri si munti si ma voi pierde si regasi in lumina blanda a soarelui de vara.
Voi ajunge in bratele singurilor oameni care ma iubesc neconditionat. Si care ma asteapta si ma vor astepta mereu langa ei, convinsi ca alaturi de ei reusesc sa fiu libera si sa le impartasesc tot ce ma framanta.
Si pentru ei iau masca fericita, implinita, bucuroasa si mereu zambitoare si vorbareata.

Dar ma surprind oglnidita in geamul trenului, cum prin privirea mea trista se oglindesc copaci, case, vai, dealuri si stanci, privirea mea trecand dincolo de toate, undeva, intr-un spatiu atemporal.

Si atunci ma surpind gandindu-ma la toata iubirea pe care am oferit-o, pe care am irosit-o, pe care am ascuns-o si am negat-o. Ma surprind amintindu-mi detailii vechi, din adolescenta uitata sub tristete; detalii noi, din ultimele "aventuri" ale imaginatiei; detalii nedefinite, din sperantele de viitor si detalii foarte adanc trasate in trecutul meu mai mult sau mai putin indepartat.

Curand voi ajunge. Deja zambesc, pentru ca doua zile ma voi rupe de tot; voi fi din nou linistita, pura, fara sentimente obscure. Doar eu si ai mei, eu si sentimente legate numai de soarele bland de munte, de pajistile verzi, de padurea care se intinde pe versanti, de florile multicolore...

Acum, scumpul meu prieten, scriu din amintire gandurile pe care le indreptam spre tine in timp ce ma rasfrangeam la soare, cu ochii inchsi si bratele desfacute spre lumina.

Ma gandesc la tine, la toate conversatiile noastre aproape nesfarsite, in care ma simt inteligenta si incredibil de proasta, fericita si nespus de trista, egoista si extrem de daruita celorlalti, implinita si de asemenea, ciuntita....

Imi aduc aminte de cuvintele tale, cand ma faceai sa zambesc sau sa plang si parca mi-e dor sa iti povestesc tot ceea ce simt. Dar totul e efemer, la fel ca zborul unui fluture. Acum gandesc ceva, iar in urmatoarele minute, deja am trecut la o alta stare, la un alt torent de sentimente.

Ai puterea de a ma face sa ma simt cand pe culmea unui munte, cand pe in fundul abisului. Ai puterea de a ma face sa plang fara sa-ti dai seama, ai puterea sa imi dai aripi, cu un simplu cuvant. De fapt, eu ti-am dat puterea asta, lasandu-ma descoperita in aparare, cu garda jos, devenind din nou vulnerabila, asa cum am promis ca nu ma voi mai lasa niciodata.

Eu, vrajita de o voce, de o privire, de o atingere sau de niste cuvinte spuse, mi-am permis sa imi deschid portile, sa ma las citita si privita in esenta. Mi-e greu sa recunosc ca am devenit vulnerabila, ca imi las sufletul sa fie modelat ca o plastilina. Mi-e greu sa accept ca sunt influentabila, usor dependenta si un pic mai mult desprinsa de realitate.

Nu vreau sa te plicitsesc cu gandurile mele sau sa iti adun ganduri pe cerul tau senin. Doar mi-era dor sa iti vorbesc. Si simt ca vorbesc cu tine si in clipele in care impartim o tacere, si in cele in care umplem spatiul cu fraze mai mult sau mai putin criptice.

Acum, deja zilele de vacanta s-au terminat, m-am intors, la gandurile vechi, la tacerile vechi, la intrebarile complicate si sentimentele incalcite.

Dar despre ele, inca nu am prea multe idei... asa ca le voi dezvolta in urmatoarea scrisoare.

Cu nesfarsite ganduri si cu tot sufletul,

Julie

Viata mea intre copertile unei carti...

2007-07-15T22:25:00.001+03:00

Atunci cand ma priveste ca pe un obiect, ca pe o fata fara chip, fara nume, fara continut, doar ca pe ideea de femeie pe care o vrea, o doreste, o pofteste, o adulmeca si o vaneaza.... imi indeplineste una din vechile mele fantezii: de a fi privita, dorita, vanata.
Si totusi, ma face sa ma simt lipsita de substanta, vida, superficiala si ieftina, la fel ca o revista de shopping fata de un volum de poezii in editie de lux.

De fapt, nici eu nu stiu ce vreau sa fiu.
Nu mi-a placut sa fiu editia de lux pe care cineva o lua din raft cu retinere si pe care o rasfoia cu grija si o atingea cu prea multa sfiala si nesfarsit respect. Acea editie pe care o admiri, o privesti putin, dupa care o asezi din nou pe piedestal, pe raftul de sus al bibiliotecii, la loc de cinste, si cu care te mandresti in fata tuturor, mangaind-o pe coperta cu mult drag.

Acum, cand cineva ma priveste ca pe o brosura lejera, pe care o frunzaresti repede si o rasfoiesti ori de cate ori vrei, fara teama ca i-ai indoit paginile, lasand-o pe noptiera sau in orice alt loc, si pe care poti sa o schimbi oricand, acum ma simt ca si cum as fi devenit superficiala, fara fond, un obiect.

Un timp am fost manualul dupa care invatam impreuna, rasfoit cu atentie, studiat in amanunt, exersat si adnotat. Dar cand am stiut prea multe, ne-am plictisit de scoala, ne-am dorit o poveste mai frumoasa, mai antrenanta, mai misterioasa...

Nu stiu ce-as vrea sa fiu:
o carte cu coperti cartonate si sute de pagini, cu poveste complexa si personaje foarte bine analizate,
o carte lejera din "colectia de pe noptiera", cu o poveste scurta, semnificativa si pe care dupa ce o pastrezi undeva, pe un raft, uneori doresti sa o recitesti,
un volum de poezii in editie speciala, cu foi cerate si subtiri, cu gravuri si coperti de piele cu litere argintii,
un roman politist, misterios si captivant,
o poveste senzuala de dragoste,
o carte cu basme si ilustratii frumoase,
un album de arta cu paginile si supracoperta lucioase,
un mic ghid de conversatie,
o carte de colorat,
o enciclopedie universala, atotstiutoare,
o revista cu multe fotografii si articole superficiale despre moda,
un ziar de business, cu evolutia pietei financiare,
o carte tehnica universala, pentru orice aparat, instalatie, gadget,
un ghid complet pentru calatorii exotice,
Codul bunelor maniere astazi,
un manual de anatomie,
o carte de buzunar,
o poveste cu copii cuminti, zane, feti frumosi, zmei si vrajitoare...

Nu stiu ce as alege.
Momentan, sunt biblioteca ascunsa si bine incuiata, care isi asteapta cititorul pasionat.

Efemer

2007-07-13T01:30:00.000+03:00

Spunem tot timpul "niciodata", "pentru totdeauna" cu o mare usurinta. Dar nimic nu e vesnic. Totul se pierde, se schimba, se ofileste, se transforma, se intensifica sau se evapora ca si cum n-ar fi fost niciodata.

Gustul ne ramane pe buze cateva secunde. Arsura unui sarut, poate cateva minute, ore, zile...

Mirosul se duce imediat ce o pala de vant duce mai departe particulele. Parfumul unei fiinte ramane impregnat in amintire cateva ore sau zile, dar in timp, ramane imprimata numai ideea aromei in amintire...

Caldura unei atingeri de maini se simte o fractiune de secunda, pana pierzi mana aceea din mana ta.

Imaginile se formeaza pe retina instantaneu si se schimba atunci cand clipesti. Pot sa ramana ani intregi intiparite in memorie toate detaliile unei clipe, dar in timp ele se vor estompa si vor aluneca spre uitare.

Acordurile unei melodii au un efect instantaneu. Nu se pot repeta, in aceleasi conditii, creand aceleasi sentmente, la nesfarsit.

Totul se termina. Fiecare etapa a vietii noastre. Pana si cubuletele de ciocolata pe care le-am ascuns in raftul de la birou si din care gustam cate o bucatica atunci cand aveam nevoie de inspiratie sau cand eram trista. O ciocolata neagra ca noaptea in care ma scufundam si intensa ca sentimentele mele.
Gustul ciocolatei intense a ramas cu mine un timp, dupa care nu-l mai pot decat evoca, inchizandu-mi ochii si fugind spre arhiva de amintiri, un gust atasat unui chip, unor imagini, unor cuvinte si melodii...

Butterflies are free?

2007-07-11T19:35:00.001+03:00

Ma simt ca un fluture.

Un fluture care noaptea e atras de lumina si se apropie de flacari prea tare, riscand sa i se aprinda aripile. Recunosc de departe autodistrugerea, si totusi nu pot sa ma desprind de atractia pe care o simt catre tot ceea ce ma face sa sufar si sa ma ingrop in tacere.

Stiu ca exista momente in care trebuie sa imi spun “Stop. Nu ai voie sa mai simti asa, nu ai voie sa te mai implici si nu trebuie sa mai suferi in zadar.” Si totusi, reusesc sa le evit sau sa ma fac ca nu aud vocea aceea slaba care striga de undeva din interiorul meu.

Vocea aceea care mi-a spus de nenumarate ori “nu te indragosti” sau “nu are rost sa plangi”, vocea aceea care incerca sa umple golul din mine, care incerca sa imi aduca lumina si zambete...

Dar, ca un fluture atras de lumina puternica, ma simt impinsa catre abisul unor sentimente minunate, luminoase, devastatoare, pline de dorinta si de visuri. Ma atrage nefericirea, ma ingrop in taceri, ma pierd in ganduri negre sau bleu ciel, ma arunc in bratele necunoscute ale viitorului, ma abandonez in vartejul zilnic si ma ascund sub perna plangand.

Nu reusisem niciodata sa inteleg simbolul Yin-Yang, mi se parea greu sa existe si bine si rau deopotriva, completandu-se si avand o intensitate maxima simultan. Acum, imi dau seama ca asa este viata, asa sunt sentimentele. Bucurie si lumina puternica in suflete, dar si tristeti adanci in acelasi context, pentru aceeasi traire.

Indragostirea. Lumina, sperante, flori, raze de soare, de luna si arome nedefinite.... Sentimentul de dulce tristete, de apasare, de viitoare neimplinire, de suferinte....

Relatiile cu ceilalti: abandon total al sinelui, dedicare, armonie, iubire, caldura; cuvinte dure, egoism, distanta, reprosuri, tristeti.

Ciocolata: linistitoare, refugiu, pasiune, desfatare; ispita, dusmanul ascuns, viciu

Ca un fluture, in deriva, ma joc cu mine, apropiindu-ma si departandu-ma de flacara, dar nestiind niciodata daca ma voi arde sau daca voi scapa doar cu senzatiile puternice ale distrugerii iminente.
Si astept sa vina maine, sa vad unde ma va duce atractia necunoscutului, magnetismul anumitor sentimente aflate in metamorfoza.

In amintirea...

2007-07-07T11:17:00.002+03:00

In amintirea noptilor in care adormeam plangand, si cand ma trezeam cu perna umezita...

In amintirea noptilor calde cand luna arunca prin perdea lumini discrete pe corpul meu...

In amintirea noptilor in care saruturile erau de ajuns, mai semnificative decat orice cuvant...

In amintirea noptilor triste, cand insomnia trecuse de pragul durerii...

In amintirea noptilor cand citeam poezii la lumina galbuie a veiozei si a noptilor cand mazgaleam versuri intr-un caiet vechi...

In amintirea noptilor in care mirosea a trandafiri si a tei inflorit, cand ardeam lumanari si ma scufundam in arome si in liniste...

In amintirea noptilor in care saruturile si-au pierdut semnificatia si s-au banalizat, au devenit profane si reci...

In amintirea noptilor sonore, care pluteau pe acorduri de hardcore si blues...

In amintirea noptilor in care adormeam in bratele magice ale mamei...

In amintiriea noptilor pierdute printre sute de pagini si povesti, zeci de vieti paralele si imaginate...

In amintirea noptilor prelungite pana in miezul zilei, trezite de lumina puternica de la amiaza...

In amintirea noptilor in care s-au conturat planuri, s-au desenat harti si s-au visat calatorii...

In amintirea noptilor singure si dulci, in care tacerea mi-era de ajuns...

In amintirea noptilor planse de dor, de tristete, de liniste, de singuratate si de bucurie...

In amintirea noptilor in care dansam in fata unui public inexistent, pe ritmuri lente sau senzuale...

In amintirea noptilor in care visam povesti, romane, intrigi si actiuni complexe...

In amintirea noptilor fara nici o raza de lumina, cand mi se ascundea perfect tristetea...

In amintirea noptilor in care eram eu si totusi deveneam alta...

In amintirea lor, ridic un gand, fredonand usor: "a moi, a mes silences et a mes illusions...."

Superficial expectations

2007-07-06T21:23:00.001+03:00

O noua dimineata in care nu ma pot trezi, in care nu pot sa imi deschid ochii si sa ma ridic din pat pare un efort supraomenesc.

Reusesc sa imi iau o fata umana, sa ma pregatesc de plecare. Imi pun o masca de om satisfacut, o masca impenetrabila si zambitoare. Ma ascund in spatele unui machiaj discret, a unor gene lungi si a unor buze lucioase. Ma ascund in spatele unor haine serioase si “profi” pentru un angajat model. Muzica ma binedispune temporar, in drumul spre serviciu. Dar, totul e sec, fara continut, fara sens, fara directie.

Pe strada, de la inaltimea celor 10 centimetri de tocuri cui, spectacolul vietii pare altfel, mai colorat, mai in verva. Nu mai conteaza cele 65 de kilograme, nu mai conteaza formele prea rotunjite sau pielea prea alba si prea transparenta prin care poti sa studiezi sistemul circulator. Nu mai conteaza nici cearcanele, nici tristetea ce mai transpare uneori din privire. Nu mai sunt vizibila decat in ansamblu: o sillueta inalta, hotarata, serioasa si atractiva, ca stereotip (tocuri inalte, pasi apasati, priviri superficiale).

Superficialitatea devine esenta fiecarei zile: rimel rezistent la apa, daca se anunta ploaie, 1,5 litri de apa sau ceai in fiecare zi, creme hidratante, ciocolata impotriva frustrarilor, priviri insistente spre ceas, numarand orele si minutele pana la terminarea programului, verificare mail, telefoane, programari, intalniri, grafice, cifre.
Superficialitate in toate aspectele vietii mele:
Le iau ca atare, ce mi se da, ce mi se spune. Folosesc template-uri pe care nu le inteleg, ma incadrez intre liniile trasate de cei din jur, ma conformez cerintelor si ma plafonez incet.

Azi am decis ca nu voi ramane in banking. Sper sa fie o decizie de care sa fiu mandra si pe care sa o respect. Vreau ceva mai mult, ceva care sa imi foloseasca imaginatia, creativitatea si tot ce ar putea fi bun in mine. Si sper ca nu ma voi trada, ca nu ma voi vinde...

Dar stiu ca mereu ne vindem dorintele, ne vindem visele, ne vindem cate putin din suflete. Facem compromisuri si renuntam putin cate putin la bucati din noi, ne descompletam, ne lasam in paragina si ne facem ca nu vedem decaderea, ne facem ca ne simtim mai bine si mai fericiti, motivam prin faptul ca am ales sa facem ce e mai bine pentru noi si cei din jur, printr-o cauza mai mult sau mai putin nobila sau intersata.

De ceva timp am inceput sa imi exprim ideile cel mai bine numai prin varful degetelor. Am uitat cum e sa iei un stilou si sa iti pui gandurile pe hartie, am uitat cum e sa vorbesti liber sau sa atingi un suflet printr-o strangere de mana.

Acum, e totul simplificat la maxim. Am degetele mari pentru bara de spatiu si toate celelalte “asignate” unor anumite semne (“a”, “s”, “d”,”f”) sau functii (“caps lock”, “shift”, “ctrl”, “backspace”, “enter”). E ca si cum degetele sunt vrajite si pot sa imi conturez cu ele toate ideile, pot sa le definesc sau sa le colorez, sa le sterg si sa le modific. Pot sa le scriu cu viteza gandului, sa le dau glas inainte de a le cenzura, sa le expun inainte sa dispara alungate de altele... inainte sa fie uitate afara, in ploaie.

Dupa ce le vad conturate, desenate, prinzand o viata proprie, ma intreb ale cui sunt, cine le-a eliberat si cine le va intelege.

Pentru moment, incerc sa ma ancorez in ce mi-a ramas, ascuns in spatele superficialitatii; incerc sa ma caut si sa ma inteleg.

Ca firele de nisip din palma...

2007-07-04T15:43:00.001+03:00

La inceput invatam sa numaram pe degete, abia stim sa ne spunem varsta, calculam in luni si saptamani, anii deja sunt orizonturi indepartate. Unor tineri de 20 de ani le spunem "saru'mana" si ni se pare ca sunt "mari", chiar "batrani".

"Mai am un an pana merg la scoala" e spus cu greu si inteles aproape de loc. Un an ... zece ani, un secol, o eternitate.... sunt destul de similare atunci cand linia privirii abia depaseste tablia mesei sau cand trebuie sa ne ridicam pe varfuri pentru a ajunge la farfuria cu prajiturele facute de bunica si lasate foarte departe, tocmai pe bufetul din bucatarie.

La scoala incepem sa invatam cum e cu timpul. Adica, "mai am o ora si se termina.... si am tocmai ora de scriere..... ce muuulllt" sau "avem pauza mare, de 20 de minute!". Ce multe minute in pauzele mari! Puteai sa faci orice, aveai tot timpul din lume: 20 de minute!

Crescand, invatam sa ne furam singuri orele din noapte, sa ne culcam din ce in ce mai tarziu, sa "mai pierdem" o ora sau doua cu un scop: citind intreaga noapte, inca un fragment, macar 10 pagini, sa termin capitolul, sa termin volumul, sa aflu finalul.... sau fara: ascultand inca o melodie, imaginand inca un vis, scriind inca o pagina in jurnal sau inca un vers in cea mai recenta poezie...

Din ce in ce, timpul se scurge altfel. Trec zilele, saptamanile, semestrele, vacantele... Ne dam seama ca se termina scoala, ca ne vom duce pe alt drum. Liceul trece repede si ne trezim ca s-a dus, ca n-am apucat sa facem tot ce ne-am fi dorit, ca ne cautam prietenii si nu ii mai gasim langa noi.

In liceu, timpul e relativ, pentru ca uneori zilele sunt nesfarsite, mai ales cand te scufunzi intr-o privire albastra sau cand visezi cu ochii deschisi sub un cer de primavara, descult in iarba. Alteori, nu stii unde au disparut saptamanile, unde a trecut totul, intri in panica, trebuie sa inveti, sa te pregatesti pentru examene, sa le iei, sa intri la facultate, sa fii responsabil.
Responsabilitatea te ucide cate un pic, te impinge catre maturitate, catre realism si o boala grava, numita lipsa de visare.

Si noi tot crestem, din ce in ce mai mari, mai complicati, mai greu de inteles. Si pentru noi timpul devine din ce in ce mai relativ. Toate clipele frumoase aduc o boare de eternitate, de "neverending story", dar ... povestea nu e mereu frumoasa. Uneori se termina brusc, ca si cum cineva a rupt pagina cu "si vor trai fericiti pana la adanci batraneti". Se termina povestile de dragoste, incep altele, la fel sau poate chiar mai frumoase. Te indragostesti si iti trece, te arunci in valtoare si apoi iesi un pic sifonat, dar gata de drum, spre un nou ideal. Te trezesti ca ti-au trecut saptamanile, lunile, anii de facultate si ca ti-au lasat un dram de regret si o mangaiere dulce, ca ti-au adus si ti-au luat de langa tine oameni, prieteni, amici, colegi...

Te trezesti ca a trecut un an de cand ai terminat facultatea si n-ai reusit sa iti aduni toata gasca in formatie completa, langa tine macar pentru o seara, o ora la o bere amarata pe o terasa amarata.

Te trezesti adult, cand deja esti responsabil, ai o rata de credit, ai responsabilitati pe care ti le-ai asumat sau in care ai fost implicat fara sa-ti dai seama, dar te-ai trezit ca au trecut luni si ani si nu mai poti iesi din rutina.

Adult fiind, masori timpul in alte elemente: mai am 2 saptamani pana la salariu, in doua zile platesc facturile, a trecut primul trimestru de an contabil, peste o luna pot sa imi iau concediu, mai am o saptamana si termin inca folie de pastile, intr-o luna trebuie sa merg la dentist, peste un an plec intr-o vacanta exotica, ieri am implinit un an de munca, anul trecut s-au facut 5 ani de cand am terminat facultatea, copilul prietenilor mei a implinit 2 ani, peste o luna se casatoreste colega mea, in cinci ani imi voi face o casa, in 10 ani voi avea un copil.

Timpul incepe sa fie din ce in ce mai relativ. O plimbare pe inserat te face sa crezi ca a trecut un an de cand il cunosti pe cel de langa tine, cinci minute la telefon cu mama iti aduc informatii despre ultima saptamana, un sarut pare ca te intinereste si iti aduce din nou exuberanta adolescentei, 10 minute de asteptat rapoarte sub stres te imbatranesc si inacresc peste putinta, o ciocolata elimina frustrarea adunata peste zi, un film face cat tot week-end-ul, 10 minute la semafor ti-au "mancat tineretea"....

Si uite asa, ne trezim ca deja e luna iulie, ca adunam plusurile si minusurile, in coloane, realizam ca tot ce ne-am propus ca vom face anul asta nu am reusit in totalitate, dar, lasa, ca mai sunt si alti ani, mai avem timp, suntem tineri, nu? Avem toata viata inainte, pana nu observam ca ne dor picioarele, spatele, mainile, gatul, ca intepenim daca nu facem miscare, ca ne lasa genunchii atunci cand vrem sa alergam, ca nu mai avem acel "zvac" pe care, parca, anul trecut sau cel mult acum trei ani il aveam... dar nu stim pe unde a disparut... sau de ce?

Si ma trezesc ca incep sa ma intreb: incotro ma indrept, ce fac cu viata mea, de ce ma irosesc, de ce nu ma schimb, de ce nu ma revolt si de ce ii las pe altii sa ma iroseasca?
Dupa accesul de spaima, incepe revolta, revolutia, schimb planurile, pe cat pot fi ele schimbate, schimb anumite conjuncturi, care tin de vointa mea, incerc sa "sparg" cotidianul, si totusi, ma trezesc, dupa cateva luni, ca ... parca e altfel, dar parca e la fel... numai ca ma raportez la alte jaloane si la alte dorinte.

Si iar a mai trecut o luna, am mai incheiat un capitol, am mai primit un salariu, am mai platit o rata pentru "fericirea" din fiecare zi...

Sa conjugam idei

2007-07-02T16:22:00.000+03:00

Am avut parte de niste discutii cel putin interesante, in care mi-am dat seama ca nu stiu ce cred, ce simt si ce sper.

De fiecare data cand iau cate o decizie, raman cu gustul dulce acrisor al sentimentului ca nici o alegere nu-mi apartine in totalitate. Ca nu mi-am ales singura drumul in viata, ci ca el ma alege si ma trage spre o anumita directie nedefinita inca. Uneori ma revolt, dar de cele mai multe ori las lucrurile sa curga, ca un fluviu, sa se aseze, pentru ca e mult mai comfortabil sa imi asum un succes sau sa pot arunca o nereusita in responsabilitatea "destinului".

E mult mai simplu sa spun ca nu stiu ce sa aleg si sa las conjunctura sa aleaga pentru mine. Sa ma arunce sau sa ma impinga usor spre "da" sau "nu".

Cineva spunea ca viata e facuta din marile alegeri, care la randul lor sunt determinate de alegerile mai marunte, care de asemenea sunt determinate de alegerile din fiecare clipa.
Eu nu le fac, eu ma las purtata de inertie, ma abandonez si ma revolt doar in tacere.

Ma ascund in spatele cartilor, in spatele copertilor opace. Acolo ma regasesc si ma pierd printre zeci de personaje discrete si in complicitate cu tacerea mea. Acolo imi creez dialoguri, imi generez vieti paralele, gasesc bucurii si tristeti, iubiri si dezamagiri, traiesc scene complexe si imi compun si regizez intamplari.

Ma ascund in spatele muzicii, in spatele desenelor si al cuvintelor generale, in spatele a orice ma poate ascunde. Am invatat sa ma ascund foarte bine de mine, sa ma eschivez si sa ma retrag incet incet din existenta mea.

Si, de cele mai multe ori, cand nu mai stiu ce sa fac, ma apuc de conjugat idei, de analizat si de compus teorii.

Conjug ideile si sentimentele in speranta ca voi reusi sa le inteleg sau sa le modific. Conjug sentimentele. Am trecut de la "iubesc" la "iubeam" si apoi la "am iubit".
Nu indraznesc sa conjug viitorul. Cel mult un prezent simplu. Si intotdeauna un conditional-optativ, prezent sau perfect.

Gramatica am uitat-o de mult... Imi aduc aminte numai ce imi place sau ce ma ajuta.

Sunt egoista. O stiu prea bine. Am aflat-o si singura, am afirmat-o, mi s-a si spus, mi s-a si demonstrat, mi s-a si criticat, mi s-a si acceptat.

"Asta sunt. Nu pot sa ma schimb" - replica mea generala. Si, egoista fiind, stiu ca nu vreau sa ma schimb, dar vreau sa ii schimb pe ceilalti.

Fac nenumarate greseli. Mi le asum, mi le neg, mi le critic, mi le apar, mi le urasc, mi le iubesc in mod nedefinit...
Invat din ele sau le repet in mod obsesiv...

Intotdeauna contradictorie, de altfel, cu obsesia fatetelor si a dualitatii....
Cautand mereu imbinarea perfecta a doua sau mai multe aspecte diferite...

Dincolo de priviri

2007-07-02T14:44:00.001+03:00

Priveste-ma.

Priveste-ma ca pe o femeie. Pentru ca mi-am pierdut de mult copilaria. Pentru ca am facut riduri si bataturi de la atatea lacrimi inutile. Pentru ca mi-am irosit inocenta si mi-am ascuns naivitatea...

Priveste-ma ca pe un obiect. Pentru ca mi-am vandut de mult sufletul. Pentru ca l-am vandut pe nimic, pe absurd, pe tristete si pe egoism... Pentru ca mi-am pierdut sentimentele printr-un buzunar rupt...

Priveste-ma ca pe un copil speriat. Pentru ca nu stiu ce sa fac, nu stiu incotro sa ma duc, nu stiu cine sunt si ce caut. Pentru ca tot ce am strang in pumn si ascund in cutii colorate. Pentru ca desenez naiv toate visele si cosmarurile.

Priveste-ma ca pe un creier. Pentru ca nu am decat ceea ce gandesc si nu simt decat dupa ce disec, extrag si extrapolez informatiile. Pentru ca uneori sunt prea rationala pentru a iubi si pentru a ma lasa luata de val. Pentru ca mereu caut motive si premise si cauze si efecte si conexiuni si sinergii.....

Priveste-ma ca pe o papusa de plastic, cu forme bine definite si zambet fix. Pentru ca nu mai vreau sa gandesc si nu mai vreau sa ma implic in sentimente. Pentru ca nu vreau sa mai fiu privita cu retinere. Pentru ca vreau sa vad daca privirile de acest gen intr-adevar ma vor durea...

Priveste-ma ca pe un model. Expus pe un soclu, in vazul tuturor, cu ochii inchisi, indreptati spre lumea mea unde exista un public limitat. Pentru ca mi-am dorit mereu sa fiu actrita si sa pozez pe scena in lumina reflectoarelor.

Priveste-ma ca pe o proprietate. Pentru ca sunt a unei singure persoane. In prezent, doar a mea. In viitor, nu stiu a cui....

Priveste-ma ca pe o pacatoasa. Pentru ca, incepand de la orgoliu si egoism, am multe pacate, marturisite sau nu. Pentru ca imi las sangele sa imi clocoteasca in vene, pentru ca imi las gandurile sa umble libere si impure...

Priveste-ma ca pe un fruct. Ca pe o piersica foarte coapta in care iti poti infige dintii si pe care o poti devora din placere. Ca pe un mar rosu sau ca pe o caisa cu miezul amar... Ca pe o cireasa carnoasa, pe care poti sa o strivesti si sa ii savurezi sangele dulce.

Priveste-ma ca pe o tigroaica, gata sa te atace, sa te loveasca si sa te muste, nervoasa ca prea multa lume o priveste insistent... iar apoi, lingandu-ti ranile, sa te ocroteasca si sa te infioare de placere.

Priveste-ma ca pe o insula, indepartata si izolata. Pentru ca obisnuiesc sa tai toate podurile si sa imi desprind malurile de restul lumii, sa ma ascund prea bine in mine.

Priveste-ma ca pe nimeni, priveste prin mine. Gandeste-te bine daca vrei sa ma privesti. Pentru ca mi-e frica sa nu fiu Medusa si sa impietresc toate privirile care se reflecta spre mine.

Iar daca nu ti-e frica, priveste-ma si spune-mi ce vezi.... Poate asa o sa aflu si eu ce sunt, cine sunt, cum sunt si unde ma aflu acum.....