Just another day in paradise...

Ma pregatesc de mers la nunta unei colege de facultate.

Si ma lovesc gandurile, ca valurile inspumate izbite de faleza inalta si stabilopozii rasfirati intr-o zi cu vant puternic si un pic de furtuna.

In primul rand ma gandesc ca nu ma voi duce la biserica. E prea.... nu stiu... emotionant? generator de ganduri si de intrebari? in lumea mea unde chiar incep sa ma sufoc in atatea intrebari fara raspuns si tristeti fara cuvinte...
Juramintele in fata oamenilor, in fata bisericii si a lui Dumnezeu....
Nu stiu daca le voi spune vreodata. Pentru mine mai importante sunt juramintele care izvorasc din suflet, cu un glas interior puternic, ce poate sparge orice zid, orice bariera si orice limita a spatiului si timpului. Acele juraminte pe care nu poti sa le inabusi oricate limite ai incerca sa iti impui. Acele juraminte generate de o dragoste care te devoreaza si te consuma intr-o flacara cu intensitati variabile si care te face sa renasti de fiecare data din cenusa. De acea dragoste in care voi reusi sa fiu tigroaica devoratoare, neinhibata si dezlantuita, ca marea. De acea dragoste pe care unii o gasesc in cea de-a saptea viata sau pe care nu ai norocul sa o intalnesti, pentru ca a trecut pe langa tine, in metrou, pe celalalt trotuar, sau a luat autobuzul de dinainte, sau... s-a pierdut printre cuvinte, confundandu-se cu o prietenie.

Dar, e greu sa faci juraminte, pentru ca e greu sa spui "totdeauna" si "niciodata", mai ales atunci cand vrei sa fii sincer nu stii daca vor rezista peste ani, luni, saptamani si zile. E greu sa distingi pasiunea trecatoare de dragostea adevarata. E greu sa distingi intre un zambet in care se ascunde iubire si un zambet obisnuit, al mastii zilnice.

Poate ar fi mai usor sa nu mai citesc atat de mult, sa ma complac intr-o existenta simpla, sa nu-mi pun intrebari, sa nu imi complic existenta si sa nu ma deprim singura, sa accept o doza din medicamentul numit ingnoranta, sa ma ascund in masca de zi cu zi pana la a deveni una cu ea.

Uneori reusesc sa ma detasez de tot, sa ma extrag din mine si sa plutesc fara ganduri, fara intrebari, sa ma privesc, in tacere.
Ma abandonez in mainile cosmeticienei, care imi picteaza unghiile in rosu aprins, colorandu-mi tacerea, ascunzandu-mi durerea. Ma abandonez privind miscarile precise ale mainilor ei si ale obiectelor care imi par in acelasi timp familiare si straine: obiecte de taiat, de rotunjit, de netezit, de curatat si de finisat... din otel fara sentimentalisme.

Apoi, imi inchid ochii si simt doar ceara fierbinte care ma invaluie si care se usuca la fel ca un al doilea strat de piele. Si ma gandesc cum ar fi sa ma acopere un strat de ciment, care nu ar fi cald, dar tot asa, s-ar strange pe mine, mi-ar lua forma, si m-ar imbraca, m-ar ascunde de lume.

Acasa, ma ascund singura in spatele unor masti de alge, namol, castraveti si fructe, incercand sa gasesc "frumusetea". Ma pierd in apa fierbinte, in balsamuri, uleiuri, arome si extracte, ma eliberez de ganduri si ma scufund in uitare. Ma imbraca parfumul unei ode a reveriei...

Dupa care ma trezesc brusc. In spatele tuturor mastilor, eu unde sunt? eu cine sunt?
Ascult o melodie... "i'm always twenty one"... As vrea, sa fiu si eu din nou si mereu la 21 de ani... pe vremea cand inca nu incepusem sa-mi pierd inocenta... Sau, ma rog, macar, "feeling twenty two, acting seventeen"...

Eu... probabil o visatoare incurabila, deprimata si vesela in acelasi timp, ascunzand dureri si tristeti adanci in spatele unui zambet permanent, probabil inocenta si in acelasi timp cazuta in noroi, probabil mereu in schimbare...

Eu... o existenta pe care multi o considera perfecta: tanara, inconjurata de lume care ma iubeste (sau ma place), cu anumite realizari "terestre" in plan scolar, profesional si personal, cu un anumit grad de libertate si cu tot ce mi-as putea dori la indemana... Eu, o persoana careia unii i-au spus "mi-as dori sa fiu in locul tau: inteligenta, draguta, iubita, adimirata"...
Iar eu le raspund ca "atunci cand zeii vor sa ne pedepseasca, ne indeplinesc dorintele"...

Eu... o fosta "ratusca urata" care s-a transformat intr-un pui de lebada, cu gatul lung si privirea trista. Acea "ratusca" pe care toti baietii o evitau pentru ca era prea inteligenta, cu un aer de "superioritate intelectuala", cea putin spus "grasuta", cea tunsa scurt, baieteste, care citea mult si visa prea des... Si care acum a devenit o mica "lebada" pe care baietii o baga din cand in cand in seama, care mai e un pic "grasuta", dar cat sa ii vina bine formele rotunde, care a invatat sa elibereze camelonul din ea si sa se descurce in orice mediu: sa se distreze superficial, sa conjuge idei si sa se integreze in situatiile in care are chef; si care, daca vrea sa se conformeze ideii comune de frumusete, ar putea intoarce cateva priviri....
Acea "ratusca" ce a jurat ca nu o sa depinda de nimeni si ca nu o sa lase sa le lipseasca nimic celor dragi, si care acum poate sa aiba autonomie si le ofere celor din jur majoritatea lucrurilor de care au nevoie, mai putin sa-si deschida sufletul...

In paradisul pe care il vad cei care nu stiu sa treaca de coaja lucioasa a fructului si sa simta miezul dureros si samburii amari, in acel paradis in care ma simt privita din exterior, am invatat ca daca imi doresc un trandafir, trebuie sa-i strang in palma tija si sa las spinii sa ma strapunga, pana cand imi voi plati dreptul de a avea un strop de frumusete si de vise implinite.
Am invatat ca fiecare bucurie e platita si ca legea "nimic nu se pierde, totul se transforma" e adevarata. Am invatat sa ma las citita de unii doar printre randuri, aratand fiecaruia ce vreau sau ce se asteapta sa gaseasca... Am invatat ca merita sa imi deschid gandurile catre altii, pentru ca n-am ce pierde si pentru ca nu platesc nimic.

In paradisul in care ma vad altii, sunt uneori mai mult decat singura. Nici macar dialogul meu cu mine nu mai poate acoperi spatiul din al meu "no man's land". Uneori ma ratacesc in singuratatea mea, plang si imi revin, stiind ca nu ma va prinde nimeni in brate sa imi goneasca lacrimile cu o mangaiere.

Uneori imi dau seama ca am irosit multe saruturi apasate si multe strangeri de mana, fara sa pot sa ma apropiu de ceilalti. Uneori imi dau seama ca si daca ma voi trezi in niste brate calde, in interiorul meu, tot singura voi fi.

Alteori stiu ca ma asteapta un vis, ca ma asteapta cineva, real sau nu, din acest timp sau din trecut sau viitor, cineva care ma va intui ca pe o parte din sine, o parte pe care o astepta si careia ii simtea lipsa fara sa isi explice de ce. Poate un personaj dintr-o carte, poate... o privire departata de sub niste gene lungi si visatoare...

Poate greseala este ca analizez prea mult, ca gandesc...
Poate imaginea de pe desktop cu "I think, therefore I am dangerous" e adevarata... sunt periculoasa pentru mine, gandind prea mult, analizand prea adanc, simtind prea multe...

Poate "fericirea e-un lucru marunt" si "dragostea e-un biscuit in forma de stea"... poate pentru altii... Pentru mine, fericirea e ceva inca nedefinit exact, ascunsa in valuri de tristete, visare, euforie si reverie, si dragostea e ceva care ar trebui simtit de-odata, ceva care izvoraste din adancul fiintei mele, nu testat "sa vedem daca merge" pentru ca ne intelegem bine si ne-ar sta bine impreuna.

Poate sunt un mic print picat din stele... si ceilalti oameni mi se pare niste fiinte foarte ciudate, pe care ii inteleg cu greu. Poate ca uneori in loc de palarie vad sarpele care a inghitit un elefant, iar alteori vad doar o palaria tuflita si veche.

Iar uneori, desi stiu ca e mai bine sa fac o reverenta si sa ies din scena cand s-a incheiat spectacolul, eu raman si incerc sa inteleg detaliile, sa decriptez hieroglifele...