much, more, most...

Noi oamenii suntem niste fiinte ciudate. Mereu ne dorim mai mult; din ce in ce mai mult.

La inceput ne multumim cu bucuriile simple ale vietii. Cand eram copil mi-era de ajuns o cutie sau o foaie alba si un set de creioane colorate, pe langa care intervenea un strop de imaginatie si se creea un univers fantastic. Desenam flori, oameni, povesti, aveam jungla amazoniana in jurul cortului improvizat din patura, calatoream departe, in lume si dincolo de ea.

Acum am crescut si de cele mai multe ori am nevoie de pasaport, bilete de avion si itinerarii bine stabilite ca sa pot calatori. De cand am crescut s-au schimbat standardele. Din ce in ce imi doresc sa fac mai multe lucruri, sa inteleg mai mult, sa exprim mai multe.
Uneori mai evadez, intr-o carte, intr-o melodie, intr-un vis, intr-o imbratisare. Si imi dau seama ca mi-e dor de mine, de imaginatie, de povesti si de nemurire.

Uneori le gasesc si reusesc sa le pastrez pentru un timp, pentru o noapte, pentru clipele in care imi permit sa imi scot masca de adult.

Yeah, right...

So, the season of the fall begins...

The season of denial, the season of betrayal, the season when leaves are shot down and killed, when cold winds whip the face, when the night steals hours from the day...
Not quite?
Maybe the season of falling like a leaf, the season of long nights in a warm home, the season of books and cookies, the season of life pulsating underneath the frozen surface.

I've been a teaser for so long I can't even remember... and yet, I find myself overwhelmed by words, by your words, by your ways, by your smiles. And I keep saying I'm alright, I'm a grown up, I can handle it, I can joke about my real thoughts, I can say the opposite of what I really think, just to feel safe.
But I know I want to be a child, I want to be free, I want to embrace you, I want to feel you in every beating of my heart, I don't want to vocalize my wishes and dreams so that they could have the chance to come true...

Sometimes I feel that everything is a game, a silly game of "who says it better without saying it". Sometimes I feel that it's a kind of "peek-a-boo, i see what you mean behind those words", a kind of "let's play hide and seek. I'll hide and you'll seek".
And I know that sometimes my true thoughts are seen as a game, are seen as shallow word and frail phrases...

The season of denial...
denial of what I truly want to say, covering the truth in a more pleasant wrapping, with glitter and bows..
denial of what I truly wish, of what I dream of.

The season of betrayal...
betrayal of my former wishes, of my current words, so that nobody could guess me that easy.
betrayal of life, a life that laughs in my face, in this face that it splashed while driving fast forward in my past.
betrayal of my tears, hidden by a smile to a joke and then by my pillow.

The season the fallen leaves, cold winds, short days...
the fall, the autumn, the slow death that creeps upon when you least expect it.
the cold rain and bitter winds, the feeling that all good things will soon come to an end.

The season of falling like a leaf..
or like a star, falling into unknown territory, falling into an uncharted wonderland.
falling into a dream, into a wish, into a blown candle, into a coin in the fountain...

The season of long nights...
after all, time is relative, long nights, long hugs and infinite kisses...

The season of books and cookies...
when I am a child again, reading until late in the night, drinking milk with cookies and waiting for a good-night kiss and tuck.
when I can wait for Santa and I can pretend to be a pixie fairy or an elf.

The season of life pulsating underneath the frozen surface....
under my surface, beneath the words, beneath the teasing, beneath the "yeah right"s...
pulsating life and feelings, secretly, biting my tongue to keep them silent, selling out my secret life, confessing my dreams with a simple look, word, gesture, glare...

De ce n-am si eu ochi albastri?... De d-aia...

De ce au toti cei trei pitici de la Unicredit ochii albastri?
"nu se-ntreaba, nu se spune"?
Un google-it rapid arata ca numai 8% din populatia globului este fericita posesoare a cate unei perechi de ochi albastri in mod natural, sau mai bine zis, a unei lipse de melanina in iris.
Ochii albastri se presupune ca ar apartine unei persoane frumoase, inteligente, de succes si cu un anume "je ne sais quoi" care te atrage....
La fel ca si alte etichete "corecte" aplicate de fashion si beauty, de stilisti si de advertising.

Un prieten zice ca piticii au ochii albastri pentru ca sunt securisti. Interesant mod de a privi situatia. Numai buni pentru a spiona, parte din decor, mici, usor de trecut cu vederea, bine plasati in gradina omului, putine motive pentru a fi banuiti...
Ma intreb ce alte obiecte ne spioneaza? De ceva vreme am rasucit webcam-ul si l-am indreptat spre tavan... simteam ca ma priveste si imi dadea o stare inconfortabila in fata ecranului.

Ca sa revin la ideea initiala, pe orice pagina as naviga, vad ca trebuie sa-mi echilibrez colesterolul, sa imi intind parul, sa-i dau volum, sa fiu mai inalta, mai blonda, mai naturala, mai sofisticata, mai machiata, mai hidratata, mai colorata, mai altfel decat sunt.
De la un timp s-a trecut de la sloganul arogant al unor dive "pentru ca merit" la cel un pic mai altruist "pentru ca meritati" (adica pentru ca nu corespundeti cu imaginea mea de Hollywood si meritati sa vi se ofere iluzia ca puteti si voi sa aratati a dive???) .
Toate imaginile lucioase, perfecte si bine retusate imi aduc aminte de: "do not read beauty magazines, they will only make you feel ugly"

Dar ce ne facem noi, oamenii obisnuiti, cu ochii de culoare normala, cu parul rebel, cu dimensiuni iesite din tiparul clasic, cu stiluri altfel decat in reviste, cu preocupari mai putin mondene?
Ne bucuram de fericirea marunta a unei carti bune; a unei plimbari prin parc atunci cand imprastiem frunzele uscate; a unei melodii pe care o ascultam in mod repetat; a unei perechi de pantaloni care ne vine din prima (pentru ca deja ne-am obisnuit sa luam un numar mai mare) si ne salveaza de replica minunata "va vin acestia sau va aduc unii mai mari?"... eventual avem satisfactia de a spune "aveti si un numar mai mic?"; ne obisnuim cu ideea ca "frumusetea e in ochii celui care priveste" si ca degeaba judecam o carte dupa coperta.

As putea

¡Tú eres lo único que tengo
desde que perdí mi tristeza!

As putea sa scriu in noaptea asta cele mai frumoase versuri.
As putea sa ma gandesc la tine, la noi, la cum te culcasei pe pieptul meu si sanii mei calzi iti odihneau tamplele... dar asta a fost deja scrisa de Nichita Stanescu.
As putea sa imi aduc aminte culorile copacilor si mana ta, palma in care ti-am pus un sarut, dar si despre asta s-a scris deja...

Atunci am sa scriu despre buzele tale rotunjite care le-au cautat pe ale mele, despre sprancenele pe care le mangai atunci cand iti lasi capul pe pieptul meu, despre ochii calzi, cu gene lungi si blonde, despre barba aspra si obrajii tai de copil pe care imi place sa ii cuprind si sa ii acopar.In bratele tale, copil si femeie,
caut fantana tineretii, caut
sa-mi astampar setea devoratoare.
In bratele tale, leoaica si
albatros cu aripile frante,
ma agat cu unghiile de umerii tai,
ma catar cu toata fiinta
pe ideea de noi doi.
Iti respir in ureche,
imi respiri in ureche,
iti marchezi teritoriul,
ma anulezi si ma dezmembrezi
ca pe un fluture albastru sau
ca pe o frunza aramie.
Renascand, imi marchez teritoriul
si te imobilizez, te tintuiesc
cu ochii mari si fara cuvinte.
In bratele tale, revin
si iti musc buzele,
revin si ma iei prizoniera.
Ma lasi intinsa,
respirand adanc,
ma privesti si te cobori din nou
cu buzele pe buzele mele.
Te privesc din profil,
imi asez mana pe tine,
am certitudinea ca esti,
ca sunt, ca am fost si ca vom fi.
Imi culc capul in bratele tale,
iti cobori fata spre mine,
si sunt copil, sunt adolescenta,
sunt tanara.