much, more, most...

Noi oamenii suntem niste fiinte ciudate. Mereu ne dorim mai mult; din ce in ce mai mult.

La inceput ne multumim cu bucuriile simple ale vietii. Cand eram copil mi-era de ajuns o cutie sau o foaie alba si un set de creioane colorate, pe langa care intervenea un strop de imaginatie si se creea un univers fantastic. Desenam flori, oameni, povesti, aveam jungla amazoniana in jurul cortului improvizat din patura, calatoream departe, in lume si dincolo de ea.

Acum am crescut si de cele mai multe ori am nevoie de pasaport, bilete de avion si itinerarii bine stabilite ca sa pot calatori. De cand am crescut s-au schimbat standardele. Din ce in ce imi doresc sa fac mai multe lucruri, sa inteleg mai mult, sa exprim mai multe.
Uneori mai evadez, intr-o carte, intr-o melodie, intr-un vis, intr-o imbratisare. Si imi dau seama ca mi-e dor de mine, de imaginatie, de povesti si de nemurire.

Uneori le gasesc si reusesc sa le pastrez pentru un timp, pentru o noapte, pentru clipele in care imi permit sa imi scot masca de adult.