Mama's little girl...

"Sunt milioane de mame pe lume, dintre care doar una e mama mea"

Te iubesc, mama!

Chiar daca acum n-am mai facut eu felicitarea si am cumparat-o de la magazin. E colorata si are dungi fine argintii, e placuta la atingere, are plic pe masura... Ale mele erau foi de hartie indoite si infipte in plicuri vechi si semimototolite, eventual plicuri scrise de la "chenzina", pe care le recuperam inainte sa le arunci tu si pe care le umpleam cu flori de toate culorile, cu 5 sau 6 petale, si pe care scriam cu litere mari si strambe "pentru mama (mea)".

Chiar daca nu ti-am mai desenat flori si oameni cu picioarele rasucite. Acum am scris doar cateva randuri si atat. Pe felicitarile mele erau: cerul senin, soarele, pamantul, iarba, flori si oameni cu capul dintr-un cerc, cu o linie pentru nas si alta pentru buze, cu picioarele intr-o pozitie nefireasca, vazuti din fata, cu calcaiele lipite si pantofii din profil, sa se vada care sunt fetite (cu tocuri) si care baieti (fara tocuri)... pe felicitarile mele era o lume intreaga: gradina, noi toti, zilele alaturi de voi...

Chiar daca scriu mai frumos decat acum 20 de ani. Mi-e dor de literele mari si strambe, doar de tipar, care se intindeau doar 3 sau 4 de-a latul unei pagini, despartind cuvintele intr-un mod incredibil de haios, "SFA-RSIT" sau "PE-NT-RU MA-MA". Mi-e dor de scrisorile pentru Mos Craciun, cu "mias dori" si multe alte greseli... care nu mai contau dincolo de literele mari si strambe... Mosul pastra scrisorile in sertarul lui... Iti mai aduci aminte cat de frica ti-era sa nu raman cu un scris incredibil de urat? Acum am reusit, scriu .... acceptabil...

Chiar daca uneori sunt o mare pacoste.... Tu ma ierti mereu, eu raman cu mustrari de constiinta, cu vinovatii si cu regrete... si cu toata dragostea imensa pe care o simt pentru tine si pe care nu stiu uneori cum sa o manifest...

Te iubesc, mama!

In timp ce te-astept

De cand nu esti langa mine
mi-au crescut unghiile,
gata sa fie pictate cu fluturi
sau colorate in rosu aprins,
gata sa patrunda brusc
prin epiderma superficiala,
pana la albastrele suvoaie clocotinde.

De cand nu esti langa mine,
mi s-a innodat parul doar
batut de vant si rasucit
de degetele nelinistite de lipsa ta.
Acum te asteapta sa il framanti
in mainile tale mari si
sa iti scufunzi obrajii in el.

De cand nu esti langa mine,
ma simt din nou captiva
intr-un trup gresit si rigid,
mi-e teama sa nu ma metamorfozez
intr-un copac cu pene sangerii,
cu flori diafane de culoarea
muschiului dezvelit.

De cand nu esti langa mine,
mi-e teama ca devin din nou
un oras cu strazi pustii,
in care nu mai rasuna
nici pasii nostri alaturati in noapte,
nici cadenta singuratatii
ideilor ratacitoare.

De cand nu esti langa mine,
rotunjimea umarului gol
nu mai are sens, se pierde
in ansamblul trasaturilor
pe care le mangai uneori
cu o privire fugitiva si umbrita
de nostalgia prezentei tale.

De cand nu esti langa mine,
zilele trec in ritmuri inegale;
prea rapide sau prea lente,
purtand cu sine acel sentiment
incomplet si inconsistent,
nascut din lipsa vocii tale calde,
din lipsa buzelor pline si dulci.

De cand nu esti langa mine,
incep sa gasesc reminiscente
ale vechilor trairi, tristeti
si dureri de mult apuse...
incep sa ma pierd in detalii,
sa construiesc scenarii in care,
doar pentru tine, adaug finaluri fericite.

Idei pasagere in halta unui tren de noapte

Dragul meu drag,

Mi-e greu sa imi exprim toate sentimentele. Poate si pentru ca a trecut ceva vreme de cand nu le-am mai transpus in cuvinte... sau poate pentru ca mi-e frica de cum vor suna ele spuse cu voce tare.

De unele imi dau seama ca mi-e frica sa le si gandesc. Dar, in acelasi timp, cand ideea germineaza in adancul meu, imi apare un suras pasager si vad in viitorul meu proiectii ale gandurilor in spatele carora ma ascund si pe care abia le conjug in prezent.

Fara tine, ma invart in camera mea, ca un leu captiv intr-o cusca prea mica, sau, poate ca un copil nenascut in pantecele cald al mamei, ascultand melodii mai vesele sau mai triste, dar care ma duc cu gandul la tine, la serile in care iti priveam ochii si iti sorbeam buzele.

Mi-e teama. Mi-e foarte teama de mine. De ce as putea face si mai ales de ce nu as putea sa fac. Mi-e teama ca provoc suferinte, ca le alin, ca ma implic si ca sunt detasata. Mi-e teama ca am devenit dependenta, ca ma ancorez in prea multe puncte fixe. Mi-e teama si sa imi continui deriva spre ape tulburi, incetosate si inca neexplorate.

Asta pentru ca am aflat...
Undeva in mine traiesc un diavol si un inger. Si fiecare din ei uneori striga si alteori sopteste incet.
Ii observ cand atitudinea mea sfideaza si arunca in aer versurile "i'm never gonna be nobody's wife" sau cand visez cu ochii deschisi la o bucatarie in care sa imi dezlantui forta creativa.
Ii observ cand imi doresc fericirea celor din jur si cand arunc cu otrava unor cuvinte grele in cei pe care ii iubesc mai mult.
Ii ghicesc cand ma arunc in depresii adanci si cand ma las purtata de valuri de optimism.
Ii cunosc dupa ce dau tot ce e mai bun in sufletul meu, toata caldura si tandretea, dar si dupa ce mi-am incheiat un volum cu mesajul "da-mi iban-ul si cnp-ul tau sa iti transfer restul de bani".

Dar care e ingerul si care e demonul? Care dintre ei e cel mai iubit? Care dintre ei e cel mai dispretuit?
Se spune ca sub piele toti suntem la fel... Oare eu angelica sunt la fel ca eu demonica? Acelasi sarut? Acelasi trup, cu aceleasi miscari si aceleasi tresariri senzuale?
Sau poate diferente subtile ar putea sa iti arate cine sunt in clipa respectiva?


Desi stiu ca ideile "la mana a treia" isi pierd din consistenta, citind un roman "usurel" am dat peste un pasaj interesant:
"Groaza la (Arthur) Machen este foarte subtila. Depinde in mare masura de asocierea de idei. De conjunctura de idei. De capacitatea de a le imbina. Dumneavoastra puteti sa nu asociati niciodata doua idei in asa fel incat sa produca groaza fiecare dintre ele, si astfel sa nu simtiti groaza toata viata. Dar puteti trai si in miezul groazei daca aveti ghinionul sa asociati neincetat ideile potrivite."
Totusi, o privire angelica nu poate ascunde ceva care sa iti starneasca groaza? Care sa te indeparteze rapid?
Oare ar exista ceva in mine care impreuna cu chipul meu sa te ingrozeasca?

Oare as putea sa te alung, ca pe un vis in clipa in care suna ceasul sau rasare soarele pe fata mea si deschid brusc ochii?

Mi-e frica, mi-e frica sa vocalizez anumite ganduri, mi-e teama sa le gandesc, sa le dau trup, pentru ca isi vor lua si viata si vor pleca aiurea, hoinarind, calcand cu pasii lor marunti peste firavele tulpini ale sentimentelor care izvorasc din mine.

Vreau sa ma ascund. In pantecele cald al mamei, in patul meu pufos, in bratele tale...
Ascunde-ma in tine, nu ma lasa doborata de ganduri. Ascunde-ma de mine, atat de bine incat numai tu sa ma gasesti, daca ti se va face vreodata dor de mine...

Dragul meu drag, scrisoarea asta e menita sa fie inchisa intr-un sertar. Sa o gasesc atunci cand fac ordine in lucrurile care s-au adunat peste ani... si sa imi aduc aminte de ea ca prin vis... Cu nostalgii sau cu bucuria ca am rezistat.

Scrisoarea asta, care poate nici n-ar fi trebuit sa ti-o adresez, pentru ca ea imi este adresata mie. Incercarea de a scapa de niste temeri, de a le exterioriza pe o hartie pe care apoi o voi indoi si imi va tremura mana atunci cand ma voi gandi sa o rup sau sa o ard... voi ezita de cateva ori, pana cand o voi inchide intr-o cutie cu amintiri. Cand o voi gasi, o sa surad vesel sau trist, o sa te chem sa ti-o citesc sau o sa mi se umezeasca ochii.

O scrisoare garnisita cu mii de saruturi si cu o dulce neliniste...

Slow motion... reloaded....

Am incheiat ultima postare spunand ca si alte momente din viata trec in "slow motion".

Intr-adevar, uneori simt ca viata trece pe langa mine mai incet, ca secundele se dilata si pot sa ma scufund mai usor in fiecare moment.

Ultima data cand ne-am vazut, parca timpul trecea mai incet, parca cele cateva ore in care am fost alaturi de el au fost o intreaga vacanta.
Saruturile se nasteau si se stingeau in eternitati vibrante, degetele lui se plimbau incet de-a lungul meu, abia atingandu-ma, la o distanta infima, intr-o miscare diafana de plutire deasupra pielii mele, creand senzatii nemaintalnite... Secundele deveneau minute, ore, nopti intregi...

I-as fi rezemat fruntea pe pieptul meu pentru totdeauna... m-as pierdut in bratele lui mereu, ascunsa de bratele calde care imi invaluiau umerii, de palmele care imi cuprindeau chipul si de saruturile care imi mangaiau buzele. Zecile de saruturi care ar trebui sa fie suficiente pana la viitoarea intalnire...

In lumea asta lenta, eu pot sa ma metamorfozez intr-o printesa, intr-un fluture cu aripile tremurande, intr-o simfonie de senzatii.
Imi deschid ochii si inima, ma deschid ca o floare spre lumina blanda de primavara, fara frica, fara sa ma gandesc la viitor, la cum as putea sa ma ofilesc in arsita verii sau sa inghet in neclintirea monumentala a unei ierni neiertatoare si apoi sa imi plec privirea spre pamant, sa imi pierd petalele in vantul ce va sa vie.

Zambind, imi intind mainile spre privirea lui, ii cuprind fata in palme, imi apropiu buzele de ea si savurez un sarut "in slow motion", un sarut blond, persistent si totusi delicat, ca o adiere de vant intr-o noapte fierbinte de vara.

Imi spune sa nu fiu trista, pentru ca va reveni repede, pentru ca ma voi regasi din nou in bratele lui, in scurt timp. Dar nu asta ma intristeaza. N-am cum sa ii explic ca melancolia din privirea mea este ceva ce nici eu nu inteleg... O melancolie innascuta sau atent cultivata in subconstient...

O dulce melancolie evanescenta, atunci cand ii simt bratele ca ma ocrotesc si ma ascund de negrele batai de aripi ale unor ganduri pasagere si sentimente desperecheate .

Slow motion

De multe ori, momentele care te marcheaza trec ori "full speed ahead" ori "in slow motion".

Azi mi s-a intamplat ceva care m-a lasat pe ganduri. Eram obisnuita ca toate incidentele cu masina sa mi se intample cand stationez, sau cand merg cu 1 km/ora, incidente cu garduri, stalpi si viraje gresite. Care tin de mine, de lipsa mea de experienta. Si pe care le constientizez dupa ce e clar ca "am comis-o din nou" pentru ca s-a auzit ceva sau am simtit o lovitura in lateral.

Acum, 2 secunde au trecut in "slow motion".
Eram oprita la o trecere de pietoni; acordasem prioritate. Puteam sa plec. Am pus mana pe schimbator, am apasat ambreiajul, am bagat viteza 1, si, am vazut un TIR trecand pe a doua banda, in dreapta mea. M-am gandit "Lasa-l ca e mare. Treci dupa ce trece de tine. Oricum, nu te grabesti."
Am ramas pe loc, asteptand sa treaca gigantul pe langa mine. Si am inceput sa vad in "slow motion" cum se misca cu cate un centimetru mai incolo, in timp ce se apropia din ce in ce mai mult de mine, cum rotile lui, care ajungeau in dreptul meu, sunt la 5-6 centimetri de mine, cum oglinda mea a intrat in spatiul dintre rotile si incarcatura lui, cum daca ar fi intalnit orice mic obstacol, ar fi fost spulberata in bucati care s-ar fi imprasitat in "slow motion". Si cand deja mi se paruse ca a trecut o ora de asteptare incordata, cand deja era la 2 centimetri de mine, s-a oprit.
Am apasat din nou ambreiajul, am verificat si viteza, am virat puternic spre dreapta si am accelerat. Ma indepartasem la 20-30 de centimetri. Si am ramas acolo, sa respir, sa imi reglez ritmul inimii, in timp ce gigantul se departa in viteza.

Dupa aceea, am inceput sa gandesc, sa imi dau seama ca daca nu se oprea, eu stand, puteam sa contemplu fiecare milimetru in care s-ar fi apropiat de mine si m-ar fi zgariat cu rotile, m-ar fi impins cu toata puterea lui, ca pe un fulg.
Aveam geamul deschis. Simteam pe fata fiecare boare de curent pe care o genera miscarea lui. Simteam intr-un ritm lent fiecare secunda.

Si deodata a trecut. 3-4 secunde de incordare. Care au parut minute intregi. Efectul lor de fiori s-a mentinut pana si dupa ce am ajuns acasa, m-am cuibarit in pat si am inceput sa ma gandesc la tot ce mi s-a intamplat in ultimul timp.


Totusi, gandindu-ma... mi-am dat seama ca multe lucruri din viata trec "in slow motion". Mai ales lucrurile cu care ti-e greu sa te confrunti. Dar si altele...

The beginning of a beautiful friendship

In bratele tale, ma simt usoara
si transparenta ca un fulg de nea.
Cand iti simt bratele calde in jurul meu
stiu ca nu mai am nevoie de ziduri de aparare,
de arme si de scuturi, de zavoare si turnuri de fildes.

Cu un simplu zambet imi alungi
stolul de ganduri negre si triste,
ma inveti ca avem dreptul sa fim fericiti
si ca umbrele sunt facute sa dispara
cand proiectam lumina pe ele.

Bratele tale ma invaluie
la fel ca un vis frumos intr-o dupa amiaza calda,
si simt cum mi se preling din crestet
picaturi de liniste.
Pulseaza tinerete in pieptul
pe care tu iti odihnesti tamplele
in timp ce eu iti sarut fruntea.

Ma pierzi printre degetele rasfirate
in parul meu si ma regasesti cuibarita
adanc, in bratele tale, fara sa respir,
de frica sa nu dispara vraja.
Dar tu ma convingi ca nu e magie,
ci suntem pur si simplu noi.

Nu ma lasi sa ma raportez la trecut,
ci doar la prezentul pe care il construim,
de care ne bucuram, si care ne lasa urme.
Imi dai voie sa ma gandesc la viitor,
doar daca vad lumina si zambetele.

Buzele noastre se cauta,
de parca s-ar fi cunoscut in preistorie
si le-ar fi dor de acele clipe.
Se ating bland sau apasat,
se mangaie si se devoreaza reciproc.
Buzele mele imi spun ca
buzele tale sunt cele care acopera
vidul pe care nu il puteau defini.

Coplesitor...

Deja credeam ca ma schimbasem... si totusi am momente cand revin la "my old self"... stresata, apasata de probleme, chinuita de nimicuri zilnice, implicata prea tare in probleme neimportante legate de job....

iar asta se vede in comportamentul meu fata de cei din jur... in felul in care desi sunt mult mai importanti decat toata partea de viata de la serviciu si task-uri si dead-line-uri... raman undeva, deoparte, in asteptare, in umbra. O umbra foarte ciudata, la fel ca cea de la rasarit sau apus, care lungeste si mareste obiectul de cel putin 10 ori. Astfel, un lucru marunt se amplifica pana umbra lui se raspandeste in intreg universul meu. Ma implic poate prea mult... ma stresez, ma autocritic si ma constrang sa reusesc sa ating perfectiunea... Dar, ghinion, nimeni nu e perfect, nimic nu iese mereu perfect 100%. Iar eu nu accept asa ceva. "Failiure is not an option", but neither 99.99% acomplishment.

Atunci intervin frustrari, tensiuni, probleme, momente de neliniste si de framantari... Si eu nu vreau sa inteleg ca daca ma dezlipesc 5 minute din realitatea asta meschina si ma deconectez de la mijloacele de intercomunicatii moderne din companie, nu moare nimeni. Poate doar cineva se enerveaza ca nu ma gaseste in minutul in care m-a cautat. Dar nu moare... Chestia asta trebuie sa o inteleg, sa o accept si sa o aplic...

Bine zis, trebuie... Asa si multe alte lucruri care nu sunt facute niciodata....


Nu inteleg de ce nu imi pot ierta nici o greseala... probabil niste urme adanci din copilarie, urme care au fost acoperite de mai multe straturi de vopsea, poleiala sau praf... dar urme care exista undeva, dedesubt, in mine, ca niste cicatrici nedureroase, dar care din cand in cand isi fac simtita prezenta, printr-o manifestare acuta, dar destul de subtila.

Nu imi pot accepta nici o eroare, nici o abatere de la ideal, de la perfectiune. Fiecare milimetru care ma desparte de aceasta este dureros ca o rana, ca o pierdere, ca o moarte...

Probabil ca intoleranta pentru greseala este a copilului din mine, care simte ca nu mai e iubit si nu mai e acceptat de cei din jur, daca nu e perfect. Copilul dinauntru, ascuns intr-o colivie imbracata in panglici, se uita speriat in jur, sa nu greseasca, sa nu calce dincolo de linii, sa se poarte exemplar, sa nu cumva sa i se reproseze ceva...

Poate ca de fapt copilul conduce, are la dispozitie panoul de comanda al actiunilor si trairilor mele, si de fapt, degeaba s-a ascuns intr-un corp de femeie, pentru ca dincolo de look-ul matur, sunt doi ochi umezi si o barbie tremuranda...

Poate ca uneori dispare, in niste brate ocrotitoare, isi gaseste linistea. Dar mereu se trezeste la orice zgomot mai puternic al constiintei... si incepe sa caute acele brate care ii confera siguranta si incredere.