Coplesitor...

Deja credeam ca ma schimbasem... si totusi am momente cand revin la "my old self"... stresata, apasata de probleme, chinuita de nimicuri zilnice, implicata prea tare in probleme neimportante legate de job....

iar asta se vede in comportamentul meu fata de cei din jur... in felul in care desi sunt mult mai importanti decat toata partea de viata de la serviciu si task-uri si dead-line-uri... raman undeva, deoparte, in asteptare, in umbra. O umbra foarte ciudata, la fel ca cea de la rasarit sau apus, care lungeste si mareste obiectul de cel putin 10 ori. Astfel, un lucru marunt se amplifica pana umbra lui se raspandeste in intreg universul meu. Ma implic poate prea mult... ma stresez, ma autocritic si ma constrang sa reusesc sa ating perfectiunea... Dar, ghinion, nimeni nu e perfect, nimic nu iese mereu perfect 100%. Iar eu nu accept asa ceva. "Failiure is not an option", but neither 99.99% acomplishment.

Atunci intervin frustrari, tensiuni, probleme, momente de neliniste si de framantari... Si eu nu vreau sa inteleg ca daca ma dezlipesc 5 minute din realitatea asta meschina si ma deconectez de la mijloacele de intercomunicatii moderne din companie, nu moare nimeni. Poate doar cineva se enerveaza ca nu ma gaseste in minutul in care m-a cautat. Dar nu moare... Chestia asta trebuie sa o inteleg, sa o accept si sa o aplic...

Bine zis, trebuie... Asa si multe alte lucruri care nu sunt facute niciodata....


Nu inteleg de ce nu imi pot ierta nici o greseala... probabil niste urme adanci din copilarie, urme care au fost acoperite de mai multe straturi de vopsea, poleiala sau praf... dar urme care exista undeva, dedesubt, in mine, ca niste cicatrici nedureroase, dar care din cand in cand isi fac simtita prezenta, printr-o manifestare acuta, dar destul de subtila.

Nu imi pot accepta nici o eroare, nici o abatere de la ideal, de la perfectiune. Fiecare milimetru care ma desparte de aceasta este dureros ca o rana, ca o pierdere, ca o moarte...

Probabil ca intoleranta pentru greseala este a copilului din mine, care simte ca nu mai e iubit si nu mai e acceptat de cei din jur, daca nu e perfect. Copilul dinauntru, ascuns intr-o colivie imbracata in panglici, se uita speriat in jur, sa nu greseasca, sa nu calce dincolo de linii, sa se poarte exemplar, sa nu cumva sa i se reproseze ceva...

Poate ca de fapt copilul conduce, are la dispozitie panoul de comanda al actiunilor si trairilor mele, si de fapt, degeaba s-a ascuns intr-un corp de femeie, pentru ca dincolo de look-ul matur, sunt doi ochi umezi si o barbie tremuranda...

Poate ca uneori dispare, in niste brate ocrotitoare, isi gaseste linistea. Dar mereu se trezeste la orice zgomot mai puternic al constiintei... si incepe sa caute acele brate care ii confera siguranta si incredere.