luni, 31 decembrie 2007
luni, 24 decembrie 2007
Mos Craciun
De cand eram copil, il asteptam pe Mos Craciun in seara de ajun. Si niciodata nu m-a dezamagit.
De cand nu mai sunt copil, mosul aduce mai mult acele daruri nepretuite: bucuria celor dragi, un zambet, caldura familiei, apropierea de mama, atmosfera de sarbatoare....
Anul acesta, mosul a fost magic. Din pacate nu a reusit sa intre pe horn sau pe geam...
M-a anuntat pe messenger cand a plecat spre mine, l-am asteptat la fereastra, si dupa ce a parcat in fata blocului mi-a dat un beep si am iesit sa deschid usa, ca sa nu faca zgomot interfonul dupa miezul noptii.
Am petrecut cu el noaptea de craciun. Am primit pe langa cadouri, caldura si saruturile lui dulci, imbratisarea ocrotitoare si speranta unui final fericit.
Iar dimineata m-a lasat sa il privesc cand dormea si sa-i pregatesc micul dejun.
Ce puteam sa imi doresc mai mult de craciun?
De Craciun magia abia a inceput.... a fost urmata de zile explodand de bucurie, de dependenta de prezenta lui in viata mea, de sentimente fara nume si fara sfarsit...
Cateva zile cu zapada, sanius, maini inghetate, saruturi calde si mai ales noi doi.
Am primit mai mult decat ma asteptam, mai mult decat credeam ca voi merita vreodata.
Am descoperit sentimente.
Am recunoscut ca sunt indragostita, ca ma indragostesc cu fiecare zi mai mult.
Ca ma indragostesc de zambetul lui, de figura lui cand doarme, de felul in care ma tine de mana, de felul in care imi incalceste parul si de felul in care devin jucausa atunci cand e langa mine... de toata energia pe care mi-o genereaza, de felul in care adoarme tinandu-ma de mana, de felul in care in somn nu ma lasa sa ma misc de langa el, de cea care devin eu atunci cand sunt cu el...
De cand nu mai sunt copil, mosul aduce mai mult acele daruri nepretuite: bucuria celor dragi, un zambet, caldura familiei, apropierea de mama, atmosfera de sarbatoare....
Anul acesta, mosul a fost magic. Din pacate nu a reusit sa intre pe horn sau pe geam...
M-a anuntat pe messenger cand a plecat spre mine, l-am asteptat la fereastra, si dupa ce a parcat in fata blocului mi-a dat un beep si am iesit sa deschid usa, ca sa nu faca zgomot interfonul dupa miezul noptii.
Am petrecut cu el noaptea de craciun. Am primit pe langa cadouri, caldura si saruturile lui dulci, imbratisarea ocrotitoare si speranta unui final fericit.
Iar dimineata m-a lasat sa il privesc cand dormea si sa-i pregatesc micul dejun.
Ce puteam sa imi doresc mai mult de craciun?
De Craciun magia abia a inceput.... a fost urmata de zile explodand de bucurie, de dependenta de prezenta lui in viata mea, de sentimente fara nume si fara sfarsit...
Cateva zile cu zapada, sanius, maini inghetate, saruturi calde si mai ales noi doi.
Am primit mai mult decat ma asteptam, mai mult decat credeam ca voi merita vreodata.
Am descoperit sentimente.
Am recunoscut ca sunt indragostita, ca ma indragostesc cu fiecare zi mai mult.
Ca ma indragostesc de zambetul lui, de figura lui cand doarme, de felul in care ma tine de mana, de felul in care imi incalceste parul si de felul in care devin jucausa atunci cand e langa mine... de toata energia pe care mi-o genereaza, de felul in care adoarme tinandu-ma de mana, de felul in care in somn nu ma lasa sa ma misc de langa el, de cea care devin eu atunci cand sunt cu el...
duminică, 23 decembrie 2007
Who am I to you?
Who am I to you?
Don't know who am I to you. I only found out who are you to me, and I'm keeping it a secret.
I am the one who waits, the one who believes in fairy tales, in happy endings, in happily ever after and in all the childish stuff that can or can not be believed in.
And I'm waiting for you, with or without you.
I am waiting, because I have all the time in the world.... or not?
"¿En qué lugar, en dónde, a qué deshoras
me dirás que te amo? Esto es urgente
porque la eternidad se nos acaba."
(Jaime Sabines - Autonecrologia V)
Don't know who am I to you. I only found out who are you to me, and I'm keeping it a secret.
I am the one who waits, the one who believes in fairy tales, in happy endings, in happily ever after and in all the childish stuff that can or can not be believed in.
And I'm waiting for you, with or without you.
I am waiting, because I have all the time in the world.... or not?
"¿En qué lugar, en dónde, a qué deshoras
me dirás que te amo? Esto es urgente
porque la eternidad se nos acaba."
(Jaime Sabines - Autonecrologia V)
sâmbătă, 22 decembrie 2007
Trecutul si oamenii care au trecut prin el
Il y aura toujours dans l'automne
Une pomme sur le point de tomber.
Il y aura toujours dans l'hiver
Une fontaine sur le point de geler.
L'ennemi,
Nous le connaissons.
Intotdeauna toamna va exista
un mar gata sa cada.
Intotdeauna iarna va exista
o fantana gata sa inghete.
Daca de teama
Corbii-si iau zborul cand ne apropiem,
E dreptul lor. Noi putem sa plecam.
Pe ramuri ramane destula speranta.
Si apoi, nu suntem bolnavi
De pamant.
Vrajmasul,
Il stim noi"
(Eugène Guillevic)
Poezia e o parte dintr-o dedicatie pe care am primit-o pe un album de pictura. De la cea careia i-am promis ca ii voi dedica primul meu volum de poezii... si pe care n-am mai vazut-o si auzit-o de un an, doi ani...trei ani? mai mult?
Am albumul in biblioteca. Si mai mult ca sigur nu l-am citit in intregime, dar tot mai mult ca sigur, dedicatia pe care mi-a facut-o cand am implinit 17, 18 sau 19 de ani???? am citit-o deja de zeci de ori.
Mi-e dor de prietenii vechi. De cei alaturi de care am crescut, m-am maturizat, m-am format... langa care mi-a murit copilaria si mi-a inflorit tineretea....
Mi-e dor de prietenele cu care comentam fiecare privire si fiecare gest din pauzele in care ii vedeam ochii albastri (care, in definitiv, au fost sursa primei explozii creative a melancoliei, si pe care azi nici nu mi-i mai aduc aminte prea bine... poate citind cate un rand imi aduc aminte ca prin vis de mine pe vreme aceea, in preistoria mea).
Mi-e dor de vremea cand viata era simpla. Aveam doar telefonul fix, stabileam cu prietena mea sa ne vedem la mine sau la ea si sa plecam la plimbare. Ne imprumutam carti, lucruri...
Mi-e dor de vremea in care pe ghiozdan imi scrisesem cu markerul versurile melodiilor preferate.
Mi-e dor de colegii amuzanti si de seminariile de management al calitatii de la muzeu.... cum mergeam in gemba si studiam gembutsu si veneam cu masuri pentru gemba kaizen.
Mi-e dor de toti cei care au trecut prin trecutul meu si au lasat acolo un zambet, o gluma, un cuvant, o amprenta, o melodie...
Cu unii mai vorbesc din cand in cand... dar acum am crescut cu totii, suntem responsabili, suntem mari, suntem pe picioarele noastre si vedem viata de mai sus, mai complicata.
Ne vedem si ne auzim din ce in ce mai rar. Acum prin viata fiecaruia trec alte suvoaie de oameni... dar nici un val de oameni noi nu ramane la fel de proaspat in amintire ca primul val care a daramat castelul de nisip al copilariei si a desenat tarmul vietii de adult...
Une pomme sur le point de tomber.
Il y aura toujours dans l'hiver
Une fontaine sur le point de geler.
L'ennemi,
Nous le connaissons.
Intotdeauna toamna va exista
un mar gata sa cada.
Intotdeauna iarna va exista
o fantana gata sa inghete.
Daca de teama
Corbii-si iau zborul cand ne apropiem,
E dreptul lor. Noi putem sa plecam.
Pe ramuri ramane destula speranta.
Si apoi, nu suntem bolnavi
De pamant.
Vrajmasul,
Il stim noi"
(Eugène Guillevic)
Poezia e o parte dintr-o dedicatie pe care am primit-o pe un album de pictura. De la cea careia i-am promis ca ii voi dedica primul meu volum de poezii... si pe care n-am mai vazut-o si auzit-o de un an, doi ani...trei ani? mai mult?
Am albumul in biblioteca. Si mai mult ca sigur nu l-am citit in intregime, dar tot mai mult ca sigur, dedicatia pe care mi-a facut-o cand am implinit 17, 18 sau 19 de ani???? am citit-o deja de zeci de ori.
Mi-e dor de prietenii vechi. De cei alaturi de care am crescut, m-am maturizat, m-am format... langa care mi-a murit copilaria si mi-a inflorit tineretea....
Mi-e dor de prietenele cu care comentam fiecare privire si fiecare gest din pauzele in care ii vedeam ochii albastri (care, in definitiv, au fost sursa primei explozii creative a melancoliei, si pe care azi nici nu mi-i mai aduc aminte prea bine... poate citind cate un rand imi aduc aminte ca prin vis de mine pe vreme aceea, in preistoria mea).
Mi-e dor de vremea cand viata era simpla. Aveam doar telefonul fix, stabileam cu prietena mea sa ne vedem la mine sau la ea si sa plecam la plimbare. Ne imprumutam carti, lucruri...
Mi-e dor de vremea in care pe ghiozdan imi scrisesem cu markerul versurile melodiilor preferate.
Mi-e dor de colegii amuzanti si de seminariile de management al calitatii de la muzeu.... cum mergeam in gemba si studiam gembutsu si veneam cu masuri pentru gemba kaizen.
Mi-e dor de toti cei care au trecut prin trecutul meu si au lasat acolo un zambet, o gluma, un cuvant, o amprenta, o melodie...
Cu unii mai vorbesc din cand in cand... dar acum am crescut cu totii, suntem responsabili, suntem mari, suntem pe picioarele noastre si vedem viata de mai sus, mai complicata.
Ne vedem si ne auzim din ce in ce mai rar. Acum prin viata fiecaruia trec alte suvoaie de oameni... dar nici un val de oameni noi nu ramane la fel de proaspat in amintire ca primul val care a daramat castelul de nisip al copilariei si a desenat tarmul vietii de adult...
miercuri, 19 decembrie 2007
Iarna copilaroasa printre haiku-uri
 | * Ridic palmele In ninsoarea frageda Si stiu ca sunt vie! * Rasul de copil. Fericire mai simpla n-am mai cunoscut. * In noi mocneste promisiunea magica a fericirii. * Corpul tau e o tara a minunilor doar pentru mine... * Raceala pura a zapezii palide ma ocroteste. |
duminică, 16 decembrie 2007
your body is a wonderland
and now, sitting here alone, lost between happiness and sadness, moving slowly my hands on the keyboard... i don't know how to tell you that i miss you, i miss you holding me when i fall asleep... i will go hug my pillow, looking for your warmth, looking for you, for the safety you give me whenever you are with me, for the way you make me feel, the way you make me forget my worries and my sad thoughts, for the way you make me feel like a child, like a woman, like your childish woman, like your baby girl.
i loose myself in your arms, in you. i loose myself and it doesn't bother me anymore. i'm not trying to find myself, to define myself. i'm with you and it's enough.
i'm comfortable in loosing myself, in loosing my sadness, in loosing the shades of gray that colored the week.
let's cross into the wonderland.
come with me through the looking-glass...
duminică, 9 decembrie 2007
Biscuiti in forma de stea!
Tu si eu. Sau... Eu si tu.
Nimic pe lumea asta nu e mai simplu decat tu si eu atunci cand ne tinem de mana si ne zambim. Nu mai avem nevoie de vorbe, de intrebari si de raspunsuri, de explicatii ale ce s-a spus. Stim. Ne zambim si stim amandoi. E de ajuns. Pana acum niciodata n-am crezut ca n-o sa am nevoie de cuvinte.
Dragul meu... spre bratele caruia zbor cu 5000 km/secunda. Inchid ochii, si renul pufos ma duce ca pe mos craciun in lumea de poveste. Inchid ochii si iti simt atingerea, caldura, mainile tandre prinzandu-ma in brate sau alintandu-ma.
Ma surprind zambind, si imi dau seama ca am inceput sa gust din fericirea marunta a oamenilor normali. Nu mai sunt neinteleasa, ciudata si parca dintr-o alta lume. Incep sa imi apartin, sa iti apartina bucati din mine, incep sa vad nuantele fericirii.
Incep sa zambesc de cate ori ceva imi aduce aminte de tine, de noi, de fericirea marunta a clipelor in care sunt langa tine, fara cuvinte.
Trec prin oras, pe langa locul in care m-ai sarutat prima data. Si imi aduc aminte felul in care m-ai strans in brate, cum ti-ai aplecat buzele pana le-au atins pe ale mele... cum tremuram si cum ma prinsesem de gatul tau, de frica sa nu imi dai drumul si sa nu mai stiu sa merg, cum am simtit ca n-am de ce sa fug si de ce sa ma ascund, cum am stiut ca e bine sa raman agatata de gatul tau, cu buzele lipite de alte tale. Nu mai stiu daca era al doilea sau al treilea stalp, dar inca mai vad culoarea peretelui de care erai sprijinit, geamurile si perdelele grele din spatele tau, camasa ta, caldura noptii de vara, stropul de magie din mijlocul unui oras in miscare.
Nu mai vreau sa ma trezesc intr-un oras care nu doarme niciodata. Vreau sa ma trezesc zambind, tinandu-te de mana. Vreau sa ma trezesc in bratele tale, in timp ce imi saruti fruntea si obrajii. Acum inchid ochii si incerc sa adorm. Trezeste-ma cand vei fi aici.
"With silence comes peace,
With peace comes freedom,
With freedom comes silence".
Nimic pe lumea asta nu e mai simplu decat tu si eu atunci cand ne tinem de mana si ne zambim. Nu mai avem nevoie de vorbe, de intrebari si de raspunsuri, de explicatii ale ce s-a spus. Stim. Ne zambim si stim amandoi. E de ajuns. Pana acum niciodata n-am crezut ca n-o sa am nevoie de cuvinte.
Dragul meu... spre bratele caruia zbor cu 5000 km/secunda. Inchid ochii, si renul pufos ma duce ca pe mos craciun in lumea de poveste. Inchid ochii si iti simt atingerea, caldura, mainile tandre prinzandu-ma in brate sau alintandu-ma.
Ma surprind zambind, si imi dau seama ca am inceput sa gust din fericirea marunta a oamenilor normali. Nu mai sunt neinteleasa, ciudata si parca dintr-o alta lume. Incep sa imi apartin, sa iti apartina bucati din mine, incep sa vad nuantele fericirii.
Incep sa zambesc de cate ori ceva imi aduce aminte de tine, de noi, de fericirea marunta a clipelor in care sunt langa tine, fara cuvinte.
Trec prin oras, pe langa locul in care m-ai sarutat prima data. Si imi aduc aminte felul in care m-ai strans in brate, cum ti-ai aplecat buzele pana le-au atins pe ale mele... cum tremuram si cum ma prinsesem de gatul tau, de frica sa nu imi dai drumul si sa nu mai stiu sa merg, cum am simtit ca n-am de ce sa fug si de ce sa ma ascund, cum am stiut ca e bine sa raman agatata de gatul tau, cu buzele lipite de alte tale. Nu mai stiu daca era al doilea sau al treilea stalp, dar inca mai vad culoarea peretelui de care erai sprijinit, geamurile si perdelele grele din spatele tau, camasa ta, caldura noptii de vara, stropul de magie din mijlocul unui oras in miscare.
Nu mai vreau sa ma trezesc intr-un oras care nu doarme niciodata. Vreau sa ma trezesc zambind, tinandu-te de mana. Vreau sa ma trezesc in bratele tale, in timp ce imi saruti fruntea si obrajii. Acum inchid ochii si incerc sa adorm. Trezeste-ma cand vei fi aici.
"With silence comes peace,
With peace comes freedom,
With freedom comes silence".
joi, 6 decembrie 2007
the secrets of the rain
I feel you... my past, my present and my future crowded in four pulsating chambers...
And within you all...
My innocent past, smothered by guilt and sharp tears...
My present... without words... like the ninth million bicycle in Beijing...
My future... hiding in the ashes of this godforsaken present...
I lost you... you went away so long ago... I still can touch the things you gave me... but they've become empty of you... why did you leave us behind, why didn't you enlighten me more... why haven't you been there for me when I started dying inside? when my childhood started dying piece by piece...
I'm loosing you... it's the curse of my nature... what goes around comes around and hits you in the face... the talent of my careless acts that bruise easily and deeply...
I'll be loosing you someday... when I'll be too old and too addicted to you... when I'll start to smother you and when you'll no longer need me beside you... and it will be too late for me to realize what I have done...
I cried for you... in the past, grasping what you have left behind, trying to fall asleep and to wake up finding you there, in your seat, warm and kind, wise and loving, funny and inventive, serious and strict, but always there, like the promise for a "happily ever after"... and yet you went and my story's "grand finally"shattered into pieces, like the mirror of the Ice Queen....
I'm crying for you, for me, for our silences, for my thoughts... for what I've done and for what I couldn't do...for what I think might happen and might be said... for missing time to spend with you, for missing words I meant to tell you, for missing kisses I meant to give you, for missing ways to show what I feel for you... for missing the time to show you the stars in this clear night sky I'm looking at...
I'll be crying for you... both if I'll loose the chance to have you and for having you... when I'll have you around and when you won't be with me... for our lives, for your misfortune to have me there... and I'll be crying when I'll feel that you'll be crying...
What am I doing here? Why am I still here? Why can't I just leave, leave this life behind... go back, ask my mother to give me a new birth... a new beginning, to wipe away the mistakes... to head out in this world facing it boldly, not shaking and not shivering... and not crying myself to sleep another night...
Mother... give me a new me, a new father, a new identity, a new face, a new smile, a new path, a new voice to shout out my thoughts, to break the silenced twilight...
and please don't give me any tears...
I'm tired of crying myself to sleep... don't wake me up... maybe when the rain will end and its secrets will be washed away...
And within you all...
My innocent past, smothered by guilt and sharp tears...
My present... without words... like the ninth million bicycle in Beijing...
My future... hiding in the ashes of this godforsaken present...
I lost you... you went away so long ago... I still can touch the things you gave me... but they've become empty of you... why did you leave us behind, why didn't you enlighten me more... why haven't you been there for me when I started dying inside? when my childhood started dying piece by piece...
I'm loosing you... it's the curse of my nature... what goes around comes around and hits you in the face... the talent of my careless acts that bruise easily and deeply...
I'll be loosing you someday... when I'll be too old and too addicted to you... when I'll start to smother you and when you'll no longer need me beside you... and it will be too late for me to realize what I have done...
I cried for you... in the past, grasping what you have left behind, trying to fall asleep and to wake up finding you there, in your seat, warm and kind, wise and loving, funny and inventive, serious and strict, but always there, like the promise for a "happily ever after"... and yet you went and my story's "grand finally"shattered into pieces, like the mirror of the Ice Queen....
I'm crying for you, for me, for our silences, for my thoughts... for what I've done and for what I couldn't do...for what I think might happen and might be said... for missing time to spend with you, for missing words I meant to tell you, for missing kisses I meant to give you, for missing ways to show what I feel for you... for missing the time to show you the stars in this clear night sky I'm looking at...
I'll be crying for you... both if I'll loose the chance to have you and for having you... when I'll have you around and when you won't be with me... for our lives, for your misfortune to have me there... and I'll be crying when I'll feel that you'll be crying...
What am I doing here? Why am I still here? Why can't I just leave, leave this life behind... go back, ask my mother to give me a new birth... a new beginning, to wipe away the mistakes... to head out in this world facing it boldly, not shaking and not shivering... and not crying myself to sleep another night...
Mother... give me a new me, a new father, a new identity, a new face, a new smile, a new path, a new voice to shout out my thoughts, to break the silenced twilight...
and please don't give me any tears...
I'm tired of crying myself to sleep... don't wake me up... maybe when the rain will end and its secrets will be washed away...
duminică, 2 decembrie 2007
Ziua... noaptea... Visele...
 | |
El día Amaneció sin ella. Apenas si se mueve. Recuerda. (Mis ojos, más delgados, la sueñan.) ¡Qué fácil es la ausencia! En las hojas del tiempo Esa gota del día resbala, tiembla. Jaime Sabines | Ziua S-a revarsat fara ea. De-abia se misca. Isi aduce aminte. (Ochii mei, mai slabi, o viseaza.) Ce usoara este absenta! In frunzele timpului Picatura asta de zi aluneca, tremura. |
sâmbătă, 1 decembrie 2007
La multi ani!
"Desteapta-te romane"... de atatia ani incercam sa ne desteptam, sa ne trezim la realitate, sa ne razvratim impotriva lucurilor care ne apasa si ne tin prizonieri in existentele marunte si rutiniere.
Probabil ne trebuie timp... prea mult timp...
"Dupa un anumit timp, omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si cu ochii larg deschisi, si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate pe astazi si acum, pentru ca terenul lui "maine" este prea nesigur pentru a face planuri ... si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului.
Incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet, in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori, si invata ca intr-adevar poate suporta, ca intr-adevar are forta, ca intr-adevar e valoros, si omul invata si invata ... si cu fiece zi invata.
Cu timpul, inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua sa faca rau celui ranit, tot restul vietii.
Cu timpul, inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face.
Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia lui nu va mai fi la aceeasi intensitate.
Cu timpul, iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata.
Cu timpul, iti dai seama ca, in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment.
Cu timpul, vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur, iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sunt...
Cu timpul, vei invata ca in fata unui mormant, nu mai are nici un sens sa incerci sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa-i fii prieten.
Dar, din pacate, totul se invata doar cu timpul..."
dupa: Jorge Luis Borges
Probabil ne trebuie timp... prea mult timp...
"Dupa un anumit timp, omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si cu ochii larg deschisi, si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate pe astazi si acum, pentru ca terenul lui "maine" este prea nesigur pentru a face planuri ... si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului.
Incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet, in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori, si invata ca intr-adevar poate suporta, ca intr-adevar are forta, ca intr-adevar e valoros, si omul invata si invata ... si cu fiece zi invata.
Cu timpul, inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua sa faca rau celui ranit, tot restul vietii.
Cu timpul, inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face.
Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia lui nu va mai fi la aceeasi intensitate.
Cu timpul, iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata.
Cu timpul, iti dai seama ca, in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment.
Cu timpul, vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur, iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sunt...
Cu timpul, vei invata ca in fata unui mormant, nu mai are nici un sens sa incerci sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa-i fii prieten.
Dar, din pacate, totul se invata doar cu timpul..."
dupa: Jorge Luis Borges
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Atom Feed (xml)