Trecutul si oamenii care au trecut prin el

Il y aura toujours dans l'automne
Une pomme sur le point de tomber.

Il y aura toujours dans l'hiver
Une fontaine sur le point de geler.

L'ennemi,
Nous le connaissons.


Intotdeauna toamna va exista
un mar gata sa cada.
Intotdeauna iarna va exista
o fantana gata sa inghete.

Daca de teama
Corbii-si iau zborul cand ne apropiem,
E dreptul lor. Noi putem sa plecam.
Pe ramuri ramane destula speranta.

Si apoi, nu suntem bolnavi
De pamant.

Vrajmasul,
Il stim noi"
(Eugène Guillevic)



Poezia e o parte dintr-o dedicatie pe care am primit-o pe un album de pictura. De la cea careia i-am promis ca ii voi dedica primul meu volum de poezii... si pe care n-am mai vazut-o si auzit-o de un an, doi ani...trei ani? mai mult?
Am albumul in biblioteca. Si mai mult ca sigur nu l-am citit in intregime, dar tot mai mult ca sigur, dedicatia pe care mi-a facut-o cand am implinit 17, 18 sau 19 de ani???? am citit-o deja de zeci de ori.

Mi-e dor de prietenii vechi. De cei alaturi de care am crescut, m-am maturizat, m-am format... langa care mi-a murit copilaria si mi-a inflorit tineretea....
Mi-e dor de prietenele cu care comentam fiecare privire si fiecare gest din pauzele in care ii vedeam ochii albastri (care, in definitiv, au fost sursa primei explozii creative a melancoliei, si pe care azi nici nu mi-i mai aduc aminte prea bine... poate citind cate un rand imi aduc aminte ca prin vis de mine pe vreme aceea, in preistoria mea).
Mi-e dor de vremea cand viata era simpla. Aveam doar telefonul fix, stabileam cu prietena mea sa ne vedem la mine sau la ea si sa plecam la plimbare. Ne imprumutam carti, lucruri...
Mi-e dor de vremea in care pe ghiozdan imi scrisesem cu markerul versurile melodiilor preferate.
Mi-e dor de colegii amuzanti si de seminariile de management al calitatii de la muzeu.... cum mergeam in gemba si studiam gembutsu si veneam cu masuri pentru gemba kaizen.
Mi-e dor de toti cei care au trecut prin trecutul meu si au lasat acolo un zambet, o gluma, un cuvant, o amprenta, o melodie...

Cu unii mai vorbesc din cand in cand... dar acum am crescut cu totii, suntem responsabili, suntem mari, suntem pe picioarele noastre si vedem viata de mai sus, mai complicata.
Ne vedem si ne auzim din ce in ce mai rar. Acum prin viata fiecaruia trec alte suvoaie de oameni... dar nici un val de oameni noi nu ramane la fel de proaspat in amintire ca primul val care a daramat castelul de nisip al copilariei si a desenat tarmul vietii de adult...