Surprinzator

M-am oprit inainte de o nunta. Un pic ingandurata, trista si meditativa...

Dar, mi-am ridicat privirea, am zambit, am devenit o prezenta frapanta, in rosu aprins, ascunzandu-mi gandurile in spatele unei batai ample din gene si a unui "monalisa smile".
Am pasit increzatoare si am intrat. Nu credeam ca un decor de poveste sa ma poata impresiona atat de mult: trandafiri si orhidee, panglici, matase, doi miri ca doua papusi din cutiile muzicale, perfecti, frumosi, fericiti....

Probabil ca nu ma opresc din zambit pentru ca in subconstient mi-a ramas intiparita fraza "nu te opri niciodata din zambit pentru ca nu stii cine s-ar putea indragosti de zambetul tau"....
Dar, cert e ca din visarea mea m-a intrerupt o invitatie la dans... Un dans frumos, dar melodia e undeva departe, in ceata... Un dans dupa care a urmat altul, si altul si altul.... cu aceeasi palma calda invitand, cu aceeasi strangere in brate dulce, cu acelasi glas povestind si intreband acele mici "nimicuri" care intr-un final te caracterizeaza...

Un zambet bland, o privire de chihlimbar, o mana calda si un brat ferm, apoi o plimbare in noapte si o imbratisare... din care nu m-am putut desprinde. O imbratisare in care stiam ca merita sa raman, macar pentru o clipa, macar pentru un minut, macar pentru a sti ce as fi avut de pierdut daca m-as fi desprins...

Un ultim dans, apoi o plimbare de mana, fara directie, fara vorbe, sau cu vorbe, dar mult rarefiate...

Doua zile trec absurde, cu somn, refacere, munca, discutii usoare prin mijloace moderne de comunicatie...

Revedere spectaculoasa, caleasca asteptand, trandafir rosu, usi deschise, scaune tinute, vorbe frumoase, maini mangaiate, imbratisari protectoare si dulci, saruturi unicat si a doua zi buze purpurii...

Un "morning, princess" la prima ora, plimbari nocturne, palme calde si brate invaluitoare, gesturi cavaleresti, vise imbratisate, buze apetisante...

Un zambet care ma ucide si ma face sa visez, cele mai frumoase saruturi de pana acum, cele mai ocrotitoare brate, copilarii cu inghetata, mangaieri dulci, cuvinte de alint si dependenta... din ce in ce mai multa dependenta...

N-as fi crezut ca mi se poate intampla, ca voi lasa sa mi se intample... si totusi... ma vad plonjand in sentimente, aruncandu-ma fara sa ma gandesc la consecinte, desi uneori privirea mi se umbreste si ma opresc din zambit.
Si atunci, ma intreaba ce s-a intamplat. Nici eu nu stiu... poate acea frica de a fi fericita, de a accepta ca poate sa fie bine si fara sa apara ceva rau...


O sa incerc sa vad partea minunata a vietii, ca doar frumusetea e in ochii celui care priveste, nu?

Just another day in paradise...

Ma pregatesc de mers la nunta unei colege de facultate.

Si ma lovesc gandurile, ca valurile inspumate izbite de faleza inalta si stabilopozii rasfirati intr-o zi cu vant puternic si un pic de furtuna.

In primul rand ma gandesc ca nu ma voi duce la biserica. E prea.... nu stiu... emotionant? generator de ganduri si de intrebari? in lumea mea unde chiar incep sa ma sufoc in atatea intrebari fara raspuns si tristeti fara cuvinte...
Juramintele in fata oamenilor, in fata bisericii si a lui Dumnezeu....
Nu stiu daca le voi spune vreodata. Pentru mine mai importante sunt juramintele care izvorasc din suflet, cu un glas interior puternic, ce poate sparge orice zid, orice bariera si orice limita a spatiului si timpului. Acele juraminte pe care nu poti sa le inabusi oricate limite ai incerca sa iti impui. Acele juraminte generate de o dragoste care te devoreaza si te consuma intr-o flacara cu intensitati variabile si care te face sa renasti de fiecare data din cenusa. De acea dragoste in care voi reusi sa fiu tigroaica devoratoare, neinhibata si dezlantuita, ca marea. De acea dragoste pe care unii o gasesc in cea de-a saptea viata sau pe care nu ai norocul sa o intalnesti, pentru ca a trecut pe langa tine, in metrou, pe celalalt trotuar, sau a luat autobuzul de dinainte, sau... s-a pierdut printre cuvinte, confundandu-se cu o prietenie.

Dar, e greu sa faci juraminte, pentru ca e greu sa spui "totdeauna" si "niciodata", mai ales atunci cand vrei sa fii sincer nu stii daca vor rezista peste ani, luni, saptamani si zile. E greu sa distingi pasiunea trecatoare de dragostea adevarata. E greu sa distingi intre un zambet in care se ascunde iubire si un zambet obisnuit, al mastii zilnice.

Poate ar fi mai usor sa nu mai citesc atat de mult, sa ma complac intr-o existenta simpla, sa nu-mi pun intrebari, sa nu imi complic existenta si sa nu ma deprim singura, sa accept o doza din medicamentul numit ingnoranta, sa ma ascund in masca de zi cu zi pana la a deveni una cu ea.

Uneori reusesc sa ma detasez de tot, sa ma extrag din mine si sa plutesc fara ganduri, fara intrebari, sa ma privesc, in tacere.
Ma abandonez in mainile cosmeticienei, care imi picteaza unghiile in rosu aprins, colorandu-mi tacerea, ascunzandu-mi durerea. Ma abandonez privind miscarile precise ale mainilor ei si ale obiectelor care imi par in acelasi timp familiare si straine: obiecte de taiat, de rotunjit, de netezit, de curatat si de finisat... din otel fara sentimentalisme.

Apoi, imi inchid ochii si simt doar ceara fierbinte care ma invaluie si care se usuca la fel ca un al doilea strat de piele. Si ma gandesc cum ar fi sa ma acopere un strat de ciment, care nu ar fi cald, dar tot asa, s-ar strange pe mine, mi-ar lua forma, si m-ar imbraca, m-ar ascunde de lume.

Acasa, ma ascund singura in spatele unor masti de alge, namol, castraveti si fructe, incercand sa gasesc "frumusetea". Ma pierd in apa fierbinte, in balsamuri, uleiuri, arome si extracte, ma eliberez de ganduri si ma scufund in uitare. Ma imbraca parfumul unei ode a reveriei...

Dupa care ma trezesc brusc. In spatele tuturor mastilor, eu unde sunt? eu cine sunt?
Ascult o melodie... "i'm always twenty one"... As vrea, sa fiu si eu din nou si mereu la 21 de ani... pe vremea cand inca nu incepusem sa-mi pierd inocenta... Sau, ma rog, macar, "feeling twenty two, acting seventeen"...

Eu... probabil o visatoare incurabila, deprimata si vesela in acelasi timp, ascunzand dureri si tristeti adanci in spatele unui zambet permanent, probabil inocenta si in acelasi timp cazuta in noroi, probabil mereu in schimbare...

Eu... o existenta pe care multi o considera perfecta: tanara, inconjurata de lume care ma iubeste (sau ma place), cu anumite realizari "terestre" in plan scolar, profesional si personal, cu un anumit grad de libertate si cu tot ce mi-as putea dori la indemana... Eu, o persoana careia unii i-au spus "mi-as dori sa fiu in locul tau: inteligenta, draguta, iubita, adimirata"...
Iar eu le raspund ca "atunci cand zeii vor sa ne pedepseasca, ne indeplinesc dorintele"...

Eu... o fosta "ratusca urata" care s-a transformat intr-un pui de lebada, cu gatul lung si privirea trista. Acea "ratusca" pe care toti baietii o evitau pentru ca era prea inteligenta, cu un aer de "superioritate intelectuala", cea putin spus "grasuta", cea tunsa scurt, baieteste, care citea mult si visa prea des... Si care acum a devenit o mica "lebada" pe care baietii o baga din cand in cand in seama, care mai e un pic "grasuta", dar cat sa ii vina bine formele rotunde, care a invatat sa elibereze camelonul din ea si sa se descurce in orice mediu: sa se distreze superficial, sa conjuge idei si sa se integreze in situatiile in care are chef; si care, daca vrea sa se conformeze ideii comune de frumusete, ar putea intoarce cateva priviri....
Acea "ratusca" ce a jurat ca nu o sa depinda de nimeni si ca nu o sa lase sa le lipseasca nimic celor dragi, si care acum poate sa aiba autonomie si le ofere celor din jur majoritatea lucrurilor de care au nevoie, mai putin sa-si deschida sufletul...

In paradisul pe care il vad cei care nu stiu sa treaca de coaja lucioasa a fructului si sa simta miezul dureros si samburii amari, in acel paradis in care ma simt privita din exterior, am invatat ca daca imi doresc un trandafir, trebuie sa-i strang in palma tija si sa las spinii sa ma strapunga, pana cand imi voi plati dreptul de a avea un strop de frumusete si de vise implinite.
Am invatat ca fiecare bucurie e platita si ca legea "nimic nu se pierde, totul se transforma" e adevarata. Am invatat sa ma las citita de unii doar printre randuri, aratand fiecaruia ce vreau sau ce se asteapta sa gaseasca... Am invatat ca merita sa imi deschid gandurile catre altii, pentru ca n-am ce pierde si pentru ca nu platesc nimic.

In paradisul in care ma vad altii, sunt uneori mai mult decat singura. Nici macar dialogul meu cu mine nu mai poate acoperi spatiul din al meu "no man's land". Uneori ma ratacesc in singuratatea mea, plang si imi revin, stiind ca nu ma va prinde nimeni in brate sa imi goneasca lacrimile cu o mangaiere.

Uneori imi dau seama ca am irosit multe saruturi apasate si multe strangeri de mana, fara sa pot sa ma apropiu de ceilalti. Uneori imi dau seama ca si daca ma voi trezi in niste brate calde, in interiorul meu, tot singura voi fi.

Alteori stiu ca ma asteapta un vis, ca ma asteapta cineva, real sau nu, din acest timp sau din trecut sau viitor, cineva care ma va intui ca pe o parte din sine, o parte pe care o astepta si careia ii simtea lipsa fara sa isi explice de ce. Poate un personaj dintr-o carte, poate... o privire departata de sub niste gene lungi si visatoare...

Poate greseala este ca analizez prea mult, ca gandesc...
Poate imaginea de pe desktop cu "I think, therefore I am dangerous" e adevarata... sunt periculoasa pentru mine, gandind prea mult, analizand prea adanc, simtind prea multe...

Poate "fericirea e-un lucru marunt" si "dragostea e-un biscuit in forma de stea"... poate pentru altii... Pentru mine, fericirea e ceva inca nedefinit exact, ascunsa in valuri de tristete, visare, euforie si reverie, si dragostea e ceva care ar trebui simtit de-odata, ceva care izvoraste din adancul fiintei mele, nu testat "sa vedem daca merge" pentru ca ne intelegem bine si ne-ar sta bine impreuna.

Poate sunt un mic print picat din stele... si ceilalti oameni mi se pare niste fiinte foarte ciudate, pe care ii inteleg cu greu. Poate ca uneori in loc de palarie vad sarpele care a inghitit un elefant, iar alteori vad doar o palaria tuflita si veche.

Iar uneori, desi stiu ca e mai bine sa fac o reverenta si sa ies din scena cand s-a incheiat spectacolul, eu raman si incerc sa inteleg detaliile, sa decriptez hieroglifele...

Scrisoare catre un prieten imaginar

Scumpul meu prieten,

Intotdeauna mi-am dorit sa pot incepe asa o scrisoare. Ii da o nota de vechime, de secol 19 tarziu, un strop de "je ne sais quoi" si o senzatie de apropiere departata.
Conceptul de prieten oricum este relativ, avand in vedere ca daca vreau sa respect definitia general acceptata, nu pot sa afirm ca am macar un "prieten", care sa ma cunoasca asa cum ma cunosc eu si cu care sa imi impartasesc absolut toate gandurile, dar te rog sa imi permiti aceasta forma de adresare.

Deci, scumpul meu prieten,

de fapt iti scriu din motive pur egoiste, pentru a ma elibera de anumite ganduri sau tristeti, sau pur si simplu pentru a-mi umple timpul.
Acum ma aflu intr-un moment foarte ciudat al vietii mele.
Iti scriu din miscare, privind pe fereastra trenului si pierzandu-ma in orizontul verde al campurilor. Vor urma dealuri si munti si ma voi pierde si regasi in lumina blanda a soarelui de vara.
Voi ajunge in bratele singurilor oameni care ma iubesc neconditionat. Si care ma asteapta si ma vor astepta mereu langa ei, convinsi ca alaturi de ei reusesc sa fiu libera si sa le impartasesc tot ce ma framanta.
Si pentru ei iau masca fericita, implinita, bucuroasa si mereu zambitoare si vorbareata.

Dar ma surprind oglnidita in geamul trenului, cum prin privirea mea trista se oglindesc copaci, case, vai, dealuri si stanci, privirea mea trecand dincolo de toate, undeva, intr-un spatiu atemporal.

Si atunci ma surpind gandindu-ma la toata iubirea pe care am oferit-o, pe care am irosit-o, pe care am ascuns-o si am negat-o. Ma surprind amintindu-mi detailii vechi, din adolescenta uitata sub tristete; detalii noi, din ultimele "aventuri" ale imaginatiei; detalii nedefinite, din sperantele de viitor si detalii foarte adanc trasate in trecutul meu mai mult sau mai putin indepartat.

Curand voi ajunge. Deja zambesc, pentru ca doua zile ma voi rupe de tot; voi fi din nou linistita, pura, fara sentimente obscure. Doar eu si ai mei, eu si sentimente legate numai de soarele bland de munte, de pajistile verzi, de padurea care se intinde pe versanti, de florile multicolore...


Acum, scumpul meu prieten, scriu din amintire gandurile pe care le indreptam spre tine in timp ce ma rasfrangeam la soare, cu ochii inchsi si bratele desfacute spre lumina.

Ma gandesc la tine, la toate conversatiile noastre aproape nesfarsite, in care ma simt inteligenta si incredibil de proasta, fericita si nespus de trista, egoista si extrem de daruita celorlalti, implinita si de asemenea, ciuntita....

Imi aduc aminte de cuvintele tale, cand ma faceai sa zambesc sau sa plang si parca mi-e dor sa iti povestesc tot ceea ce simt. Dar totul e efemer, la fel ca zborul unui fluture. Acum gandesc ceva, iar in urmatoarele minute, deja am trecut la o alta stare, la un alt torent de sentimente.

Ai puterea de a ma face sa ma simt cand pe culmea unui munte, cand pe in fundul abisului. Ai puterea de a ma face sa plang fara sa-ti dai seama, ai puterea sa imi dai aripi, cu un simplu cuvant. De fapt, eu ti-am dat puterea asta, lasandu-ma descoperita in aparare, cu garda jos, devenind din nou vulnerabila, asa cum am promis ca nu ma voi mai lasa niciodata.

Eu, vrajita de o voce, de o privire, de o atingere sau de niste cuvinte spuse, mi-am permis sa imi deschid portile, sa ma las citita si privita in esenta. Mi-e greu sa recunosc ca am devenit vulnerabila, ca imi las sufletul sa fie modelat ca o plastilina. Mi-e greu sa accept ca sunt influentabila, usor dependenta si un pic mai mult desprinsa de realitate.

Nu vreau sa te plicitsesc cu gandurile mele sau sa iti adun ganduri pe cerul tau senin. Doar mi-era dor sa iti vorbesc. Si simt ca vorbesc cu tine si in clipele in care impartim o tacere, si in cele in care umplem spatiul cu fraze mai mult sau mai putin criptice.


Acum, deja zilele de vacanta s-au terminat, m-am intors, la gandurile vechi, la tacerile vechi, la intrebarile complicate si sentimentele incalcite.

Dar despre ele, inca nu am prea multe idei... asa ca le voi dezvolta in urmatoarea scrisoare.


Cu nesfarsite ganduri si cu tot sufletul,

Julie

Viata mea intre copertile unei carti...

Atunci cand ma priveste ca pe un obiect, ca pe o fata fara chip, fara nume, fara continut, doar ca pe ideea de femeie pe care o vrea, o doreste, o pofteste, o adulmeca si o vaneaza.... imi indeplineste una din vechile mele fantezii: de a fi privita, dorita, vanata.
Si totusi, ma face sa ma simt lipsita de substanta, vida, superficiala si ieftina, la fel ca o revista de shopping fata de un volum de poezii in editie de lux.

De fapt, nici eu nu stiu ce vreau sa fiu.
Nu mi-a placut sa fiu editia de lux pe care cineva o lua din raft cu retinere si pe care o rasfoia cu grija si o atingea cu prea multa sfiala si nesfarsit respect. Acea editie pe care o admiri, o privesti putin, dupa care o asezi din nou pe piedestal, pe raftul de sus al bibiliotecii, la loc de cinste, si cu care te mandresti in fata tuturor, mangaind-o pe coperta cu mult drag.

Acum, cand cineva ma priveste ca pe o brosura lejera, pe care o frunzaresti repede si o rasfoiesti ori de cate ori vrei, fara teama ca i-ai indoit paginile, lasand-o pe noptiera sau in orice alt loc, si pe care poti sa o schimbi oricand, acum ma simt ca si cum as fi devenit superficiala, fara fond, un obiect.

Un timp am fost manualul dupa care invatam impreuna, rasfoit cu atentie, studiat in amanunt, exersat si adnotat. Dar cand am stiut prea multe, ne-am plictisit de scoala, ne-am dorit o poveste mai frumoasa, mai antrenanta, mai misterioasa...

Nu stiu ce-as vrea sa fiu:
o carte cu coperti cartonate si sute de pagini, cu poveste complexa si personaje foarte bine analizate,
o carte lejera din "colectia de pe noptiera", cu o poveste scurta, semnificativa si pe care dupa ce o pastrezi undeva, pe un raft, uneori doresti sa o recitesti,
un volum de poezii in editie speciala, cu foi cerate si subtiri, cu gravuri si coperti de piele cu litere argintii,
un roman politist, misterios si captivant,
o poveste senzuala de dragoste,
o carte cu basme si ilustratii frumoase,
un album de arta cu paginile si supracoperta lucioase,
un mic ghid de conversatie,
o carte de colorat,
o enciclopedie universala, atotstiutoare,
o revista cu multe fotografii si articole superficiale despre moda,
un ziar de business, cu evolutia pietei financiare,
o carte tehnica universala, pentru orice aparat, instalatie, gadget,
un ghid complet pentru calatorii exotice,
Codul bunelor maniere astazi,
un manual de anatomie,
o carte de buzunar,
o poveste cu copii cuminti, zane, feti frumosi, zmei si vrajitoare...


Nu stiu ce as alege.
Momentan, sunt biblioteca ascunsa si bine incuiata, care isi asteapta cititorul pasionat.

Efemer

Spunem tot timpul "niciodata", "pentru totdeauna" cu o mare usurinta. Dar nimic nu e vesnic. Totul se pierde, se schimba, se ofileste, se transforma, se intensifica sau se evapora ca si cum n-ar fi fost niciodata.

Gustul ne ramane pe buze cateva secunde. Arsura unui sarut, poate cateva minute, ore, zile...

Mirosul se duce imediat ce o pala de vant duce mai departe particulele. Parfumul unei fiinte ramane impregnat in amintire cateva ore sau zile, dar in timp, ramane imprimata numai ideea aromei in amintire...

Caldura unei atingeri de maini se simte o fractiune de secunda, pana pierzi mana aceea din mana ta.

Imaginile se formeaza pe retina instantaneu si se schimba atunci cand clipesti. Pot sa ramana ani intregi intiparite in memorie toate detaliile unei clipe, dar in timp ele se vor estompa si vor aluneca spre uitare.

Acordurile unei melodii au un efect instantaneu. Nu se pot repeta, in aceleasi conditii, creand aceleasi sentmente, la nesfarsit.


Totul se termina. Fiecare etapa a vietii noastre. Pana si cubuletele de ciocolata pe care le-am ascuns in raftul de la birou si din care gustam cate o bucatica atunci cand aveam nevoie de inspiratie sau cand eram trista. O ciocolata neagra ca noaptea in care ma scufundam si intensa ca sentimentele mele.
Gustul ciocolatei intense a ramas cu mine un timp, dupa care nu-l mai pot decat evoca, inchizandu-mi ochii si fugind spre arhiva de amintiri, un gust atasat unui chip, unor imagini, unor cuvinte si melodii...

Butterflies are free?

Ma simt ca un fluture.

Un fluture care noaptea e atras de lumina si se apropie de flacari prea tare, riscand sa i se aprinda aripile. Recunosc de departe autodistrugerea, si totusi nu pot sa ma desprind de atractia pe care o simt catre tot ceea ce ma face sa sufar si sa ma ingrop in tacere.

Stiu ca exista momente in care trebuie sa imi spun “Stop. Nu ai voie sa mai simti asa, nu ai voie sa te mai implici si nu trebuie sa mai suferi in zadar.” Si totusi, reusesc sa le evit sau sa ma fac ca nu aud vocea aceea slaba care striga de undeva din interiorul meu.

Vocea aceea care mi-a spus de nenumarate ori “nu te indragosti” sau “nu are rost sa plangi”, vocea aceea care incerca sa umple golul din mine, care incerca sa imi aduca lumina si zambete...

Dar, ca un fluture atras de lumina puternica, ma simt impinsa catre abisul unor sentimente minunate, luminoase, devastatoare, pline de dorinta si de visuri. Ma atrage nefericirea, ma ingrop in taceri, ma pierd in ganduri negre sau bleu ciel, ma arunc in bratele necunoscute ale viitorului, ma abandonez in vartejul zilnic si ma ascund sub perna plangand.

Nu reusisem niciodata sa inteleg simbolul Yin-Yang, mi se parea greu sa existe si bine si rau deopotriva, completandu-se si avand o intensitate maxima simultan. Acum, imi dau seama ca asa este viata, asa sunt sentimentele. Bucurie si lumina puternica in suflete, dar si tristeti adanci in acelasi context, pentru aceeasi traire.

Indragostirea. Lumina, sperante, flori, raze de soare, de luna si arome nedefinite.... Sentimentul de dulce tristete, de apasare, de viitoare neimplinire, de suferinte....

Relatiile cu ceilalti: abandon total al sinelui, dedicare, armonie, iubire, caldura; cuvinte dure, egoism, distanta, reprosuri, tristeti.

Ciocolata: linistitoare, refugiu, pasiune, desfatare; ispita, dusmanul ascuns, viciu


Ca un fluture, in deriva, ma joc cu mine, apropiindu-ma si departandu-ma de flacara, dar nestiind niciodata daca ma voi arde sau daca voi scapa doar cu senzatiile puternice ale distrugerii iminente.
Si astept sa vina maine, sa vad unde ma va duce atractia necunoscutului, magnetismul anumitor sentimente aflate in metamorfoza.

In amintirea...

In amintirea noptilor in care adormeam plangand, si cand ma trezeam cu perna umezita...

In amintirea noptilor calde cand luna arunca prin perdea lumini discrete pe corpul meu...

In amintirea noptilor in care saruturile erau de ajuns, mai semnificative decat orice cuvant...

In amintirea noptilor triste, cand insomnia trecuse de pragul durerii...

In amintirea noptilor cand citeam poezii la lumina galbuie a veiozei si a noptilor cand mazgaleam versuri intr-un caiet vechi...

In amintirea noptilor in care mirosea a trandafiri si a tei inflorit, cand ardeam lumanari si ma scufundam in arome si in liniste...

In amintirea noptilor in care saruturile si-au pierdut semnificatia si s-au banalizat, au devenit profane si reci...

In amintirea noptilor sonore, care pluteau pe acorduri de hardcore si blues...

In amintirea noptilor in care adormeam in bratele magice ale mamei...

In amintiriea noptilor pierdute printre sute de pagini si povesti, zeci de vieti paralele si imaginate...

In amintirea noptilor prelungite pana in miezul zilei, trezite de lumina puternica de la amiaza...

In amintirea noptilor in care s-au conturat planuri, s-au desenat harti si s-au visat calatorii...

In amintirea noptilor singure si dulci, in care tacerea mi-era de ajuns...

In amintirea noptilor planse de dor, de tristete, de liniste, de singuratate si de bucurie...

In amintirea noptilor in care dansam in fata unui public inexistent, pe ritmuri lente sau senzuale...

In amintirea noptilor in care visam povesti, romane, intrigi si actiuni complexe...

In amintirea noptilor fara nici o raza de lumina, cand mi se ascundea perfect tristetea...

In amintirea noptilor in care eram eu si totusi deveneam alta...


In amintirea lor, ridic un gand, fredonand usor: "a moi, a mes silences et a mes illusions...."

Superficial expectations

O noua dimineata in care nu ma pot trezi, in care nu pot sa imi deschid ochii si sa ma ridic din pat pare un efort supraomenesc.

Reusesc sa imi iau o fata umana, sa ma pregatesc de plecare. Imi pun o masca de om satisfacut, o masca impenetrabila si zambitoare. Ma ascund in spatele unui machiaj discret, a unor gene lungi si a unor buze lucioase. Ma ascund in spatele unor haine serioase si “profi” pentru un angajat model. Muzica ma binedispune temporar, in drumul spre serviciu. Dar, totul e sec, fara continut, fara sens, fara directie.

Pe strada, de la inaltimea celor 10 centimetri de tocuri cui, spectacolul vietii pare altfel, mai colorat, mai in verva. Nu mai conteaza cele 65 de kilograme, nu mai conteaza formele prea rotunjite sau pielea prea alba si prea transparenta prin care poti sa studiezi sistemul circulator. Nu mai conteaza nici cearcanele, nici tristetea ce mai transpare uneori din privire. Nu mai sunt vizibila decat in ansamblu: o sillueta inalta, hotarata, serioasa si atractiva, ca stereotip (tocuri inalte, pasi apasati, priviri superficiale).

Superficialitatea devine esenta fiecarei zile: rimel rezistent la apa, daca se anunta ploaie, 1,5 litri de apa sau ceai in fiecare zi, creme hidratante, ciocolata impotriva frustrarilor, priviri insistente spre ceas, numarand orele si minutele pana la terminarea programului, verificare mail, telefoane, programari, intalniri, grafice, cifre.
Superficialitate in toate aspectele vietii mele:
Le iau ca atare, ce mi se da, ce mi se spune. Folosesc template-uri pe care nu le inteleg, ma incadrez intre liniile trasate de cei din jur, ma conformez cerintelor si ma plafonez incet.

Azi am decis ca nu voi ramane in banking. Sper sa fie o decizie de care sa fiu mandra si pe care sa o respect. Vreau ceva mai mult, ceva care sa imi foloseasca imaginatia, creativitatea si tot ce ar putea fi bun in mine. Si sper ca nu ma voi trada, ca nu ma voi vinde...

Dar stiu ca mereu ne vindem dorintele, ne vindem visele, ne vindem cate putin din suflete. Facem compromisuri si renuntam putin cate putin la bucati din noi, ne descompletam, ne lasam in paragina si ne facem ca nu vedem decaderea, ne facem ca ne simtim mai bine si mai fericiti, motivam prin faptul ca am ales sa facem ce e mai bine pentru noi si cei din jur, printr-o cauza mai mult sau mai putin nobila sau intersata.


De ceva timp am inceput sa imi exprim ideile cel mai bine numai prin varful degetelor. Am uitat cum e sa iei un stilou si sa iti pui gandurile pe hartie, am uitat cum e sa vorbesti liber sau sa atingi un suflet printr-o strangere de mana.

Acum, e totul simplificat la maxim. Am degetele mari pentru bara de spatiu si toate celelalte “asignate” unor anumite semne (“a”, “s”, “d”,”f”) sau functii (“caps lock”, “shift”, “ctrl”, “backspace”, “enter”). E ca si cum degetele sunt vrajite si pot sa imi conturez cu ele toate ideile, pot sa le definesc sau sa le colorez, sa le sterg si sa le modific. Pot sa le scriu cu viteza gandului, sa le dau glas inainte de a le cenzura, sa le expun inainte sa dispara alungate de altele... inainte sa fie uitate afara, in ploaie.

Dupa ce le vad conturate, desenate, prinzand o viata proprie, ma intreb ale cui sunt, cine le-a eliberat si cine le va intelege.

Pentru moment, incerc sa ma ancorez in ce mi-a ramas, ascuns in spatele superficialitatii; incerc sa ma caut si sa ma inteleg.

Ca firele de nisip din palma...

La inceput invatam sa numaram pe degete, abia stim sa ne spunem varsta, calculam in luni si saptamani, anii deja sunt orizonturi indepartate. Unor tineri de 20 de ani le spunem "saru'mana" si ni se pare ca sunt "mari", chiar "batrani".

"Mai am un an pana merg la scoala" e spus cu greu si inteles aproape de loc. Un an ... zece ani, un secol, o eternitate.... sunt destul de similare atunci cand linia privirii abia depaseste tablia mesei sau cand trebuie sa ne ridicam pe varfuri pentru a ajunge la farfuria cu prajiturele facute de bunica si lasate foarte departe, tocmai pe bufetul din bucatarie.

La scoala incepem sa invatam cum e cu timpul. Adica, "mai am o ora si se termina.... si am tocmai ora de scriere..... ce muuulllt" sau "avem pauza mare, de 20 de minute!". Ce multe minute in pauzele mari! Puteai sa faci orice, aveai tot timpul din lume: 20 de minute!

Crescand, invatam sa ne furam singuri orele din noapte, sa ne culcam din ce in ce mai tarziu, sa "mai pierdem" o ora sau doua cu un scop: citind intreaga noapte, inca un fragment, macar 10 pagini, sa termin capitolul, sa termin volumul, sa aflu finalul.... sau fara: ascultand inca o melodie, imaginand inca un vis, scriind inca o pagina in jurnal sau inca un vers in cea mai recenta poezie...

Din ce in ce, timpul se scurge altfel. Trec zilele, saptamanile, semestrele, vacantele... Ne dam seama ca se termina scoala, ca ne vom duce pe alt drum. Liceul trece repede si ne trezim ca s-a dus, ca n-am apucat sa facem tot ce ne-am fi dorit, ca ne cautam prietenii si nu ii mai gasim langa noi.

In liceu, timpul e relativ, pentru ca uneori zilele sunt nesfarsite, mai ales cand te scufunzi intr-o privire albastra sau cand visezi cu ochii deschisi sub un cer de primavara, descult in iarba. Alteori, nu stii unde au disparut saptamanile, unde a trecut totul, intri in panica, trebuie sa inveti, sa te pregatesti pentru examene, sa le iei, sa intri la facultate, sa fii responsabil.
Responsabilitatea te ucide cate un pic, te impinge catre maturitate, catre realism si o boala grava, numita lipsa de visare.

Si noi tot crestem, din ce in ce mai mari, mai complicati, mai greu de inteles. Si pentru noi timpul devine din ce in ce mai relativ. Toate clipele frumoase aduc o boare de eternitate, de "neverending story", dar ... povestea nu e mereu frumoasa. Uneori se termina brusc, ca si cum cineva a rupt pagina cu "si vor trai fericiti pana la adanci batraneti". Se termina povestile de dragoste, incep altele, la fel sau poate chiar mai frumoase. Te indragostesti si iti trece, te arunci in valtoare si apoi iesi un pic sifonat, dar gata de drum, spre un nou ideal. Te trezesti ca ti-au trecut saptamanile, lunile, anii de facultate si ca ti-au lasat un dram de regret si o mangaiere dulce, ca ti-au adus si ti-au luat de langa tine oameni, prieteni, amici, colegi...

Te trezesti ca a trecut un an de cand ai terminat facultatea si n-ai reusit sa iti aduni toata gasca in formatie completa, langa tine macar pentru o seara, o ora la o bere amarata pe o terasa amarata.

Te trezesti adult, cand deja esti responsabil, ai o rata de credit, ai responsabilitati pe care ti le-ai asumat sau in care ai fost implicat fara sa-ti dai seama, dar te-ai trezit ca au trecut luni si ani si nu mai poti iesi din rutina.

Adult fiind, masori timpul in alte elemente: mai am 2 saptamani pana la salariu, in doua zile platesc facturile, a trecut primul trimestru de an contabil, peste o luna pot sa imi iau concediu, mai am o saptamana si termin inca folie de pastile, intr-o luna trebuie sa merg la dentist, peste un an plec intr-o vacanta exotica, ieri am implinit un an de munca, anul trecut s-au facut 5 ani de cand am terminat facultatea, copilul prietenilor mei a implinit 2 ani, peste o luna se casatoreste colega mea, in cinci ani imi voi face o casa, in 10 ani voi avea un copil.

Timpul incepe sa fie din ce in ce mai relativ. O plimbare pe inserat te face sa crezi ca a trecut un an de cand il cunosti pe cel de langa tine, cinci minute la telefon cu mama iti aduc informatii despre ultima saptamana, un sarut pare ca te intinereste si iti aduce din nou exuberanta adolescentei, 10 minute de asteptat rapoarte sub stres te imbatranesc si inacresc peste putinta, o ciocolata elimina frustrarea adunata peste zi, un film face cat tot week-end-ul, 10 minute la semafor ti-au "mancat tineretea"....

Si uite asa, ne trezim ca deja e luna iulie, ca adunam plusurile si minusurile, in coloane, realizam ca tot ce ne-am propus ca vom face anul asta nu am reusit in totalitate, dar, lasa, ca mai sunt si alti ani, mai avem timp, suntem tineri, nu? Avem toata viata inainte, pana nu observam ca ne dor picioarele, spatele, mainile, gatul, ca intepenim daca nu facem miscare, ca ne lasa genunchii atunci cand vrem sa alergam, ca nu mai avem acel "zvac" pe care, parca, anul trecut sau cel mult acum trei ani il aveam... dar nu stim pe unde a disparut... sau de ce?

Si ma trezesc ca incep sa ma intreb: incotro ma indrept, ce fac cu viata mea, de ce ma irosesc, de ce nu ma schimb, de ce nu ma revolt si de ce ii las pe altii sa ma iroseasca?
Dupa accesul de spaima, incepe revolta, revolutia, schimb planurile, pe cat pot fi ele schimbate, schimb anumite conjuncturi, care tin de vointa mea, incerc sa "sparg" cotidianul, si totusi, ma trezesc, dupa cateva luni, ca ... parca e altfel, dar parca e la fel... numai ca ma raportez la alte jaloane si la alte dorinte.

Si iar a mai trecut o luna, am mai incheiat un capitol, am mai primit un salariu, am mai platit o rata pentru "fericirea" din fiecare zi...

Sa conjugam idei

Am avut parte de niste discutii cel putin interesante, in care mi-am dat seama ca nu stiu ce cred, ce simt si ce sper.

De fiecare data cand iau cate o decizie, raman cu gustul dulce acrisor al sentimentului ca nici o alegere nu-mi apartine in totalitate. Ca nu mi-am ales singura drumul in viata, ci ca el ma alege si ma trage spre o anumita directie nedefinita inca. Uneori ma revolt, dar de cele mai multe ori las lucrurile sa curga, ca un fluviu, sa se aseze, pentru ca e mult mai comfortabil sa imi asum un succes sau sa pot arunca o nereusita in responsabilitatea "destinului".

E mult mai simplu sa spun ca nu stiu ce sa aleg si sa las conjunctura sa aleaga pentru mine. Sa ma arunce sau sa ma impinga usor spre "da" sau "nu".

Cineva spunea ca viata e facuta din marile alegeri, care la randul lor sunt determinate de alegerile mai marunte, care de asemenea sunt determinate de alegerile din fiecare clipa.
Eu nu le fac, eu ma las purtata de inertie, ma abandonez si ma revolt doar in tacere.

Ma ascund in spatele cartilor, in spatele copertilor opace. Acolo ma regasesc si ma pierd printre zeci de personaje discrete si in complicitate cu tacerea mea. Acolo imi creez dialoguri, imi generez vieti paralele, gasesc bucurii si tristeti, iubiri si dezamagiri, traiesc scene complexe si imi compun si regizez intamplari.

Ma ascund in spatele muzicii, in spatele desenelor si al cuvintelor generale, in spatele a orice ma poate ascunde. Am invatat sa ma ascund foarte bine de mine, sa ma eschivez si sa ma retrag incet incet din existenta mea.


Si, de cele mai multe ori, cand nu mai stiu ce sa fac, ma apuc de conjugat idei, de analizat si de compus teorii.

Conjug ideile si sentimentele in speranta ca voi reusi sa le inteleg sau sa le modific. Conjug sentimentele. Am trecut de la "iubesc" la "iubeam" si apoi la "am iubit".
Nu indraznesc sa conjug viitorul. Cel mult un prezent simplu. Si intotdeauna un conditional-optativ, prezent sau perfect.

Gramatica am uitat-o de mult... Imi aduc aminte numai ce imi place sau ce ma ajuta.

Sunt egoista. O stiu prea bine. Am aflat-o si singura, am afirmat-o, mi s-a si spus, mi s-a si demonstrat, mi s-a si criticat, mi s-a si acceptat.

"Asta sunt. Nu pot sa ma schimb" - replica mea generala. Si, egoista fiind, stiu ca nu vreau sa ma schimb, dar vreau sa ii schimb pe ceilalti.


Fac nenumarate greseli. Mi le asum, mi le neg, mi le critic, mi le apar, mi le urasc, mi le iubesc in mod nedefinit...
Invat din ele sau le repet in mod obsesiv...



Intotdeauna contradictorie, de altfel, cu obsesia fatetelor si a dualitatii....
Cautand mereu imbinarea perfecta a doua sau mai multe aspecte diferite...

Dincolo de priviri

Priveste-ma.

Priveste-ma ca pe o femeie. Pentru ca mi-am pierdut de mult copilaria. Pentru ca am facut riduri si bataturi de la atatea lacrimi inutile. Pentru ca mi-am irosit inocenta si mi-am ascuns naivitatea...

Priveste-ma ca pe un obiect. Pentru ca mi-am vandut de mult sufletul. Pentru ca l-am vandut pe nimic, pe absurd, pe tristete si pe egoism... Pentru ca mi-am pierdut sentimentele printr-un buzunar rupt...

Priveste-ma ca pe un copil speriat. Pentru ca nu stiu ce sa fac, nu stiu incotro sa ma duc, nu stiu cine sunt si ce caut. Pentru ca tot ce am strang in pumn si ascund in cutii colorate. Pentru ca desenez naiv toate visele si cosmarurile.

Priveste-ma ca pe un creier. Pentru ca nu am decat ceea ce gandesc si nu simt decat dupa ce disec, extrag si extrapolez informatiile. Pentru ca uneori sunt prea rationala pentru a iubi si pentru a ma lasa luata de val. Pentru ca mereu caut motive si premise si cauze si efecte si conexiuni si sinergii.....

Priveste-ma ca pe o papusa de plastic, cu forme bine definite si zambet fix. Pentru ca nu mai vreau sa gandesc si nu mai vreau sa ma implic in sentimente. Pentru ca nu vreau sa mai fiu privita cu retinere. Pentru ca vreau sa vad daca privirile de acest gen intr-adevar ma vor durea...

Priveste-ma ca pe un model. Expus pe un soclu, in vazul tuturor, cu ochii inchisi, indreptati spre lumea mea unde exista un public limitat. Pentru ca mi-am dorit mereu sa fiu actrita si sa pozez pe scena in lumina reflectoarelor.

Priveste-ma ca pe o proprietate. Pentru ca sunt a unei singure persoane. In prezent, doar a mea. In viitor, nu stiu a cui....

Priveste-ma ca pe o pacatoasa. Pentru ca, incepand de la orgoliu si egoism, am multe pacate, marturisite sau nu. Pentru ca imi las sangele sa imi clocoteasca in vene, pentru ca imi las gandurile sa umble libere si impure...

Priveste-ma ca pe un fruct. Ca pe o piersica foarte coapta in care iti poti infige dintii si pe care o poti devora din placere. Ca pe un mar rosu sau ca pe o caisa cu miezul amar... Ca pe o cireasa carnoasa, pe care poti sa o strivesti si sa ii savurezi sangele dulce.

Priveste-ma ca pe o tigroaica, gata sa te atace, sa te loveasca si sa te muste, nervoasa ca prea multa lume o priveste insistent... iar apoi, lingandu-ti ranile, sa te ocroteasca si sa te infioare de placere.

Priveste-ma ca pe o insula, indepartata si izolata. Pentru ca obisnuiesc sa tai toate podurile si sa imi desprind malurile de restul lumii, sa ma ascund prea bine in mine.

Priveste-ma ca pe nimeni, priveste prin mine. Gandeste-te bine daca vrei sa ma privesti. Pentru ca mi-e frica sa nu fiu Medusa si sa impietresc toate privirile care se reflecta spre mine.


Iar daca nu ti-e frica, priveste-ma si spune-mi ce vezi.... Poate asa o sa aflu si eu ce sunt, cine sunt, cum sunt si unde ma aflu acum.....