Ca firele de nisip din palma...

La inceput invatam sa numaram pe degete, abia stim sa ne spunem varsta, calculam in luni si saptamani, anii deja sunt orizonturi indepartate. Unor tineri de 20 de ani le spunem "saru'mana" si ni se pare ca sunt "mari", chiar "batrani".

"Mai am un an pana merg la scoala" e spus cu greu si inteles aproape de loc. Un an ... zece ani, un secol, o eternitate.... sunt destul de similare atunci cand linia privirii abia depaseste tablia mesei sau cand trebuie sa ne ridicam pe varfuri pentru a ajunge la farfuria cu prajiturele facute de bunica si lasate foarte departe, tocmai pe bufetul din bucatarie.

La scoala incepem sa invatam cum e cu timpul. Adica, "mai am o ora si se termina.... si am tocmai ora de scriere..... ce muuulllt" sau "avem pauza mare, de 20 de minute!". Ce multe minute in pauzele mari! Puteai sa faci orice, aveai tot timpul din lume: 20 de minute!

Crescand, invatam sa ne furam singuri orele din noapte, sa ne culcam din ce in ce mai tarziu, sa "mai pierdem" o ora sau doua cu un scop: citind intreaga noapte, inca un fragment, macar 10 pagini, sa termin capitolul, sa termin volumul, sa aflu finalul.... sau fara: ascultand inca o melodie, imaginand inca un vis, scriind inca o pagina in jurnal sau inca un vers in cea mai recenta poezie...

Din ce in ce, timpul se scurge altfel. Trec zilele, saptamanile, semestrele, vacantele... Ne dam seama ca se termina scoala, ca ne vom duce pe alt drum. Liceul trece repede si ne trezim ca s-a dus, ca n-am apucat sa facem tot ce ne-am fi dorit, ca ne cautam prietenii si nu ii mai gasim langa noi.

In liceu, timpul e relativ, pentru ca uneori zilele sunt nesfarsite, mai ales cand te scufunzi intr-o privire albastra sau cand visezi cu ochii deschisi sub un cer de primavara, descult in iarba. Alteori, nu stii unde au disparut saptamanile, unde a trecut totul, intri in panica, trebuie sa inveti, sa te pregatesti pentru examene, sa le iei, sa intri la facultate, sa fii responsabil.
Responsabilitatea te ucide cate un pic, te impinge catre maturitate, catre realism si o boala grava, numita lipsa de visare.

Si noi tot crestem, din ce in ce mai mari, mai complicati, mai greu de inteles. Si pentru noi timpul devine din ce in ce mai relativ. Toate clipele frumoase aduc o boare de eternitate, de "neverending story", dar ... povestea nu e mereu frumoasa. Uneori se termina brusc, ca si cum cineva a rupt pagina cu "si vor trai fericiti pana la adanci batraneti". Se termina povestile de dragoste, incep altele, la fel sau poate chiar mai frumoase. Te indragostesti si iti trece, te arunci in valtoare si apoi iesi un pic sifonat, dar gata de drum, spre un nou ideal. Te trezesti ca ti-au trecut saptamanile, lunile, anii de facultate si ca ti-au lasat un dram de regret si o mangaiere dulce, ca ti-au adus si ti-au luat de langa tine oameni, prieteni, amici, colegi...

Te trezesti ca a trecut un an de cand ai terminat facultatea si n-ai reusit sa iti aduni toata gasca in formatie completa, langa tine macar pentru o seara, o ora la o bere amarata pe o terasa amarata.

Te trezesti adult, cand deja esti responsabil, ai o rata de credit, ai responsabilitati pe care ti le-ai asumat sau in care ai fost implicat fara sa-ti dai seama, dar te-ai trezit ca au trecut luni si ani si nu mai poti iesi din rutina.

Adult fiind, masori timpul in alte elemente: mai am 2 saptamani pana la salariu, in doua zile platesc facturile, a trecut primul trimestru de an contabil, peste o luna pot sa imi iau concediu, mai am o saptamana si termin inca folie de pastile, intr-o luna trebuie sa merg la dentist, peste un an plec intr-o vacanta exotica, ieri am implinit un an de munca, anul trecut s-au facut 5 ani de cand am terminat facultatea, copilul prietenilor mei a implinit 2 ani, peste o luna se casatoreste colega mea, in cinci ani imi voi face o casa, in 10 ani voi avea un copil.

Timpul incepe sa fie din ce in ce mai relativ. O plimbare pe inserat te face sa crezi ca a trecut un an de cand il cunosti pe cel de langa tine, cinci minute la telefon cu mama iti aduc informatii despre ultima saptamana, un sarut pare ca te intinereste si iti aduce din nou exuberanta adolescentei, 10 minute de asteptat rapoarte sub stres te imbatranesc si inacresc peste putinta, o ciocolata elimina frustrarea adunata peste zi, un film face cat tot week-end-ul, 10 minute la semafor ti-au "mancat tineretea"....

Si uite asa, ne trezim ca deja e luna iulie, ca adunam plusurile si minusurile, in coloane, realizam ca tot ce ne-am propus ca vom face anul asta nu am reusit in totalitate, dar, lasa, ca mai sunt si alti ani, mai avem timp, suntem tineri, nu? Avem toata viata inainte, pana nu observam ca ne dor picioarele, spatele, mainile, gatul, ca intepenim daca nu facem miscare, ca ne lasa genunchii atunci cand vrem sa alergam, ca nu mai avem acel "zvac" pe care, parca, anul trecut sau cel mult acum trei ani il aveam... dar nu stim pe unde a disparut... sau de ce?

Si ma trezesc ca incep sa ma intreb: incotro ma indrept, ce fac cu viata mea, de ce ma irosesc, de ce nu ma schimb, de ce nu ma revolt si de ce ii las pe altii sa ma iroseasca?
Dupa accesul de spaima, incepe revolta, revolutia, schimb planurile, pe cat pot fi ele schimbate, schimb anumite conjuncturi, care tin de vointa mea, incerc sa "sparg" cotidianul, si totusi, ma trezesc, dupa cateva luni, ca ... parca e altfel, dar parca e la fel... numai ca ma raportez la alte jaloane si la alte dorinte.

Si iar a mai trecut o luna, am mai incheiat un capitol, am mai primit un salariu, am mai platit o rata pentru "fericirea" din fiecare zi...