Superficial expectations

O noua dimineata in care nu ma pot trezi, in care nu pot sa imi deschid ochii si sa ma ridic din pat pare un efort supraomenesc.

Reusesc sa imi iau o fata umana, sa ma pregatesc de plecare. Imi pun o masca de om satisfacut, o masca impenetrabila si zambitoare. Ma ascund in spatele unui machiaj discret, a unor gene lungi si a unor buze lucioase. Ma ascund in spatele unor haine serioase si “profi” pentru un angajat model. Muzica ma binedispune temporar, in drumul spre serviciu. Dar, totul e sec, fara continut, fara sens, fara directie.

Pe strada, de la inaltimea celor 10 centimetri de tocuri cui, spectacolul vietii pare altfel, mai colorat, mai in verva. Nu mai conteaza cele 65 de kilograme, nu mai conteaza formele prea rotunjite sau pielea prea alba si prea transparenta prin care poti sa studiezi sistemul circulator. Nu mai conteaza nici cearcanele, nici tristetea ce mai transpare uneori din privire. Nu mai sunt vizibila decat in ansamblu: o sillueta inalta, hotarata, serioasa si atractiva, ca stereotip (tocuri inalte, pasi apasati, priviri superficiale).

Superficialitatea devine esenta fiecarei zile: rimel rezistent la apa, daca se anunta ploaie, 1,5 litri de apa sau ceai in fiecare zi, creme hidratante, ciocolata impotriva frustrarilor, priviri insistente spre ceas, numarand orele si minutele pana la terminarea programului, verificare mail, telefoane, programari, intalniri, grafice, cifre.
Superficialitate in toate aspectele vietii mele:
Le iau ca atare, ce mi se da, ce mi se spune. Folosesc template-uri pe care nu le inteleg, ma incadrez intre liniile trasate de cei din jur, ma conformez cerintelor si ma plafonez incet.

Azi am decis ca nu voi ramane in banking. Sper sa fie o decizie de care sa fiu mandra si pe care sa o respect. Vreau ceva mai mult, ceva care sa imi foloseasca imaginatia, creativitatea si tot ce ar putea fi bun in mine. Si sper ca nu ma voi trada, ca nu ma voi vinde...

Dar stiu ca mereu ne vindem dorintele, ne vindem visele, ne vindem cate putin din suflete. Facem compromisuri si renuntam putin cate putin la bucati din noi, ne descompletam, ne lasam in paragina si ne facem ca nu vedem decaderea, ne facem ca ne simtim mai bine si mai fericiti, motivam prin faptul ca am ales sa facem ce e mai bine pentru noi si cei din jur, printr-o cauza mai mult sau mai putin nobila sau intersata.


De ceva timp am inceput sa imi exprim ideile cel mai bine numai prin varful degetelor. Am uitat cum e sa iei un stilou si sa iti pui gandurile pe hartie, am uitat cum e sa vorbesti liber sau sa atingi un suflet printr-o strangere de mana.

Acum, e totul simplificat la maxim. Am degetele mari pentru bara de spatiu si toate celelalte “asignate” unor anumite semne (“a”, “s”, “d”,”f”) sau functii (“caps lock”, “shift”, “ctrl”, “backspace”, “enter”). E ca si cum degetele sunt vrajite si pot sa imi conturez cu ele toate ideile, pot sa le definesc sau sa le colorez, sa le sterg si sa le modific. Pot sa le scriu cu viteza gandului, sa le dau glas inainte de a le cenzura, sa le expun inainte sa dispara alungate de altele... inainte sa fie uitate afara, in ploaie.

Dupa ce le vad conturate, desenate, prinzand o viata proprie, ma intreb ale cui sunt, cine le-a eliberat si cine le va intelege.

Pentru moment, incerc sa ma ancorez in ce mi-a ramas, ascuns in spatele superficialitatii; incerc sa ma caut si sa ma inteleg.