Give me a reason...

Pentru ca niciodata nu ascult cand mi se spune ce e bine...

pentru ca nu o ascultam pe mama sa nu alerg si ajungeam sa-mi scoata cu penseta pietricelele din genunchi,
pentru ca n-am ascultat cand mi s-au dat tratamente si mi-am imbatranit arterele,
pentru ca n-am ascultat cand toata lumea imi spunea ca nu va merge o relatie, dar eu am tras de ea pana cand am ajuns sa ma urasc,
pentru ca nu ascult atunci cand mi se spune sa nu imi fac griji si reusesc intotdeauna sa imi ucid neuroni, sa imi provoc nelinisti si sa ma autoflagelez cu regrete,
pentru ca nu am ascultat sfatul sa imi analizez disponibilitatea de a ma arunca in vartej... si acum nu stiu cum sa mai ies la lumina, nu stiu cum sa mai iau o gura de aer,
pentru ca nu ascult atunci cand mi se spune ca gresesc si ma scufund in nisipul lor miscator, si cu orgoliu, refuz mana care m-ar putea aduce inapoi,
pentru ca pur si simplu nu vreau sa ascult, nu vreau sa imi ascult vocile ratiunii, a sentimentelor si a instinctului care imi soptesc sau striga in minte...

pentru ca nu vreau sa recunosc ca am gresit si ca mereu gresesc...
pentru ca sunt om...
pentru ca nu mai vreau sa fiu,
pentru ca nu mai vreau sa gasesc cunoasterea, intelepciunea, sentimentele...
pentru ca nu mai vreau sa aud, sa privesc, sa ating, sa adulmec, sa degust, in total, nu mai vreau sa simt nimic,
pentru ca nu mai vreau sa ma cunosc, sa ma percep, sa ma gasesc in fiecare dimineata cand ma trezesc,
pentru ca nu mai vreau sa aud "ti-am spus" sau "ai vazut" sau "eram sigur(a)"....

pentru ca nu mai vreau nimic si
pentru ca vreau totul...

Then & Now

De mult... acum 5 - 6 ani, poate mai mult, scriam despre:

Trandafirii rosii

A trecut vremea albastrului pal
Care s-a topit de mult,
Acum a venit vremea trandafirilor
Şi a frunzelor mari ridicate spre soare.

Noi, pictaţi în culorile războiului,
Cu sânge de căpşună pe faţă,
Aşteptăm ca peste noapte
Să înceapă să miroase violent a tei. .

În lupta seninului cu ploaia
Ne vom oxida uşor
Şi, încet, încet, ne vom apleca frunţile
Să sărutăm pământul.

E vremea trandafirilor roşii
Şi a parfumului. Dar acum e toamna, si eu am imbatranit... asa ca privesc un pic altfel trandafirii:

Au trecut ani, frunze si flori,
oameni si iubiri, prin vreme...
Acum e toamna mea, un fel de
primavara a sentimentelor incorsetate.

Eu, deghizata in regina, amazoana,
femeie, cu sufletul patat de sange,
Astept intelepciunea sa infloreasca
in fiecare toamna, in fiecare trandafir...

In toamna mea iubita, ma aplec in vant,
ma culc cu capul pe pamant,
inganand un cantec bland si asteptand
ploaia, sa-mi spele sufletul si sa-mi oxideze gandurile...

E timpul sa-mi admir trandafirii rosii
si sa-mi inchin un pahar de vin...

I raise my glass and say "here's to you" ...

In scurtul moment dintre inchiderea si deschiderea pleoapelor din reflexul normal sau exacerbat de administrarea unor substante extrem de legale si de utile, sub sau in afara influentei unor alte substante interzise in anumite culturi, se pot intampla nenumarate lucruri care sa te schimbe.

Mai ales atunci cand sunt eu si trec de la o extrema la alta... de la abisul pesimist, in care nimic nu are rost si nu merita, la optimismul debordant, unde parca stiu ca o sa am casuta mea, si eventual o familie, daca nu, macar o fetita blonda, cu ochi albastri si parul carliontat si pufos (as putea sa accept si ideea de baiat, dar inca ma mai gandesc)... si ca o sa vizitez lumea si o sa am ce povesti cand o sa fiu batrana...
Trec de la momente in care nu stiu ce vreau si nu inteleg de ce nu ma pot gasi eu pe mine...la momente in care pulseaza viata in inima mea.

Si cand am mangaiat-o pe mama si i-am spus "e 11.20. te pup si plec", de fapt, imi doresc sa fi stiut ca ii spun "te iubesc si iti multumesc". Ea mi-a raspuns somnoroasa "ia-ti cheile si vezi, incuie si jos cand te intorci"... si ma simteam de parca mi-ar fi spus ca ma iubeste.

In cele doua minute in care am stat pe trepte asteptandu-te, sub copaci, privind luna aproape plina si ascultand linistea intrerupta doar de greieri, simteam cum mi se ascut perceptiile.
Iar cand te-am luat de mana stiam ca am pasit intr-un univers paralel, in care nu trebuia sa ma duc a doua zi la serviciu, nici sa ma intorc acasa.

Ai reusit sa ma topesti, ca pe o bucata de ciocolata stransa in pumn. Si am uitat de toate framantarile, de toate resentimentele si intrebarile: gustul seminecunoscut al tuturor "oare cum ar fi fost daca?", toate "de ce a fost asa?", "unde-as fi ajuns daca eram altfel?", toate intrebarile legate de istoria antica sau moderna a vietii mele...

Si acum, ating copertile cartilor si parca sunt iar departe, de mana ta, deasupra problemelor, intr-o "out of body experience" din care nu vreau sa ma desprind.

Le-as multumi tuturor celor care mi-au atins viata si mi-as dori ca ei sa stie ca daca le spun: "hey", "common", "scuze", "vin tarziu", "vrei sa te ajut", "mi-e dor sa te vad", "o sa fii bine", "nu e grav", de fapt le spun "va iubesc", "mi-e dor de voi", "fara voi nu pot sa exist" si chiar "mai tine-ma un pic in brate, nu-mi da drumul"... si tot ce poate n-am fost in stare sa spun la momentul potrivit...

Mi-as presara gandurile in vant, sa pluteasca usor, ca niste petale, sa ajunga la cei la care nu pot sau nu stiu cum sa ajung, sa raspandeasca frumusetea care infloreste uneori in mine.

À toi,
À la petite fille que tu étais,
À celle que tu es encore souvent,
À ton passé, à tes secrets,
À tes anciens princes charmants...

Espero curarme de mi en unos dias... en esta vida..

Espero curame de mi en unos dias, en unas semanas, en unos anos, en toda la vida...
Vivo con la esperanza que me voy a curar de mi...


Si pentru a ma vindeca de mine, de gandurile mele, trebuie sa ma opresc din fuga, sa nu mai alerg. Sa ma opresc si sa ma intorc spre oglinda, sa ma privesc in ochi si sa ma recunosc.
Am nevoie sa ma vad asa cum sunt, sa imi accept lumina si sa imi imbratisez intunericul...
Sa accept faptul ca am doua picioare care nu servesc numai atunci cand fug de gandurile mele, ci si atunci cand raman verticala, in ochiul uraganului; atunci cand plec spre "no man's land" pentru a ma regasi, iar atunci cand am senzatia ca imi lipseste un punct de sprijin si devin vulnerabila, trebuie sa-mi aduc aminte ca am nevoie doar de mine, ca puterea de a merge mai departe e ascunsa in circumvolutiuni si sinapse, si trebuie doar sa aprind fitilul si sa o eliberez.

Si, uneori, in tacerea din mine, aud o voce soptindu-mi cald in ureche: "Vanity ... definitely my favorite sin".
Vanitatea, mandria de a cadea mereu cu ochii ridicati, de a lovi fara sa clipesc, de a fi cruda si in acelasi timp foarte vulnerabila, de a juca teatru si de a ma prabusi fara sa se observe...

Astept sa ma vindec de mine, sa gasesc leacul, sa gasesc iesirea. Probabil am nevoie de timp, de absenta, de singuratate. Probabil nu mai am nevoie de bucati din mine, bucati pe care sa le abandonez impreuna cu gandurile grele, undeva, intr-un tomberon, pentru a fi distruse sau reciclate si impachetate frumos intr-un ambalaj stralucitor si colorat, care sa distraga atentia de la continutul reprelucrat si in general incomod.

Asa ca, in picioare, in mijlocul gandurilor, astept sa ma vindec de mine. Nu stiu daca procesul e natural, ca ploaia sau vantul, ca lacrimile si tremuratul... Sau daca e nevoie sa ma implic, sa caut si sa analizez, sa extirp si sa recompun gandurile...

Inca mai stau, singura, in mijlocul "no man's land"-ului meu, asteptand sa ma vindec, asteptand sa devin independenta si sa ma ridic, deasupra mea, unde nu ma mai pot atinge si nu-mi mai pot lasa cicatrici toate gandurile adunate in nori taiosi...

Inca mai astept... dar nu stiu ce anume: o boare din vantul schimbarii, o ploaie care sa-mi sece toate lacrimile, un nou rasarit de luna pe un tarm intunecat...

Inca mai astept... doar am toata viata inainte... cel putin asa mi se spune... toata viata... care viata? si cata certitudine pot sa am ca va mai dura o saptamana, un an sau mai mult?
Nu-i rau, oricum, "desi afli prea tarziu ca pana si vietile cele mai lungi si folositoare nu ajung pentru nimic altceva decat ca sa inveti sa traiesti".

Astept sa ma vindec de mine, inainte sa ii contaminez pe altii...

Excess baggage...

Un lucru dragut atunci cand vrei sa zbori, e ca ai o limita pentru bagaje. 20 sau 23 de kg, in functie de linia aeriana. Asa ca nu iti permiti sa tragi dupa tine toate lucrurile care te sufoca, te strang, la fel ca o panza de paianjen sau ca niste liane.

Iei strictul necesar, prezentul, totul impachetat in flacoane mici si ambalaje "travel friendly"... urmeaza un la revedere si poate cateva saruturi si imbratisari pe fuga, inainte sa se inchida check-in-ul...

Ce pacat ca in viata nimeni nu mi-a impus niciodata o limita a bagajului. Port dupa mine bucati de trecut, de prezent si schite ale viitorului....

Gasesc pe birou, in cutii, in sertare, in dosare uitate, zeci de amintiri, bilete de autobuz sau de tren din vechile excursii, poze, notite cu un titlu de melodie, umbreluta din cocktail-ul de la mare de acum cativa ani, bonul de la o bluza preferata, eticheta roz de la lenjeria de dantela, o cutiuta de bomboane...
si multe alte nimicuri care la vremea lor au fost ceva... pentru mine sau pentru cineva...

Cand am facut curat, am aruncat o parte din amintirile dureroase sau incomode pentru "noul eu", am rupt o poza, am aruncat chibritul cu care am aprins lumanarile de revelion, am sortat "binele" de "rau" si mi-am etichetat trairile...
Si, desigur, mi-am promis sa nu ma mai uit inapoi si sa nu mai acumulez nimicuri si dureri...

Dar, analizandu-ma pe scurt... vad ca e firea mea...
Si cel mai mult ma caracterizeaza geanta mea si continutul ei SF: biletele de la cinematograf de acum cateva saptamani; ambalajul de la caramele, pe care n-am vrut sa il arunc pe jos; toate chitantele de la bancomat din ultima luna; un tichet de parcare; un breloc infantil; o cutiuta cu 2 bombonici de menta; o fiola de picaturi de ochi; un semn de carte; un biletel primit in timpul examenului; notite cu zborurile rezervate pentru sef si cu datele de contact ale persoanelor cu care interactionez; un ruj aproape terminat, dar pe care nu-l folosesc; o cutiuta cu parfum solid; un mp3 player in coma profunda datorata tacerii; cosmetice pe care nu le folosesc pentru ca nu dorm niciodata in alta parte decat acasa; carti de vizita ale unor oameni pe care ii cunosc foarte bine sau cu care nu am niciodata tangenta; un permis de biblioteca expirat din 2004 si care asteapta cuminte sa fie reinnoit; bonuri de la magazine; un memory stick pentru orice eventualitate....
nimicuri cu o viata a lor, care si-au insusit o parte din mine...
De fapt, nimicuri de sezon, care se schimba o data cu anotimpul, si sunt filtrate atunci cand schimb geanta... rezistand doar cele mai puternice.

Ma intreb daca are rost?
Sa purtam cu noi bagajul excesiv, sa il despachetam si refacem la fiecare popas, la fiecare nou inceput...

Juego todos los dias...

Juegas todos los días con la luz del universo.
Sutil visitadora, llegas en la flor y en el agua.
Eres más que esta blanca cabecita que aprieto
como un racimo entre mis manos cada día.

[...]

Quiero hacer contigo
lo que la primavera hace con los cerezos.


Cineva mi-a spus intr-o scrisoare ca "Intotdeauna o sa fie in tine o firimitura de singuratate. Daca vrei sa-i pui culori frumoase, o sa-i spui unicitate, diferenta fata de marea masa. Daca nu, o sa-i spui inadaptare, ciudatenie, zapaceala, dramul tau de nebunie." si cu toate astea, cu toate durerile, cu toate framantarile, cu toate gandurile si cu toate melancoliile, "Mai ramane joaca cu margelele de sticla ale cuvintelor. Asta o sa-ti ramana mereu. O sa fie o pasiune, uneori un viciu, uneori o pacoste, cateodata o salvare."

da... ce-i drept imi raman macar margelele de sticla ale cuvintelor care se rostogolesc din degete...
Si totusi... mi-e dor de versuri, mi-e dor de poezii... mi-e dor...

In miscare, fugind de mine...

Uneori imi doresc sa ma urc la volan si sa pornesc fara tinta, fara sa cunosc drumul si fara sa imi pese de nimic, pana cand mi se termina benzina din rezervor, pana cand nu mai stiu de ce am plecat...

Uneori imi doresc sa ma inchid in camera mea, sa ma acopar cu toate pernele si sa plang pana cand ma deshidratez, sa plang pentru tot ce s-a intamplat in viata mea si a celorlalti, si pana nu mai stiu pentru ce plang.

De cele mai multe ori imi dau seama ca orice as alege, amandoua optiunile sunt indentice. Voi fugi sau voi plange, fara sa gasesc solutii, fara sa evit consecintele, mi-e totuna...
Si atunci, ma indepartez, merg, doar pentru a genera energie, doar pentru a imi ocupa timpul, ca sa nu ma mai pot gandi la nimic, sau ca vartejul gandurilor amestecate sa poata fi imprastiat usor de catre mersul grabit din ziua racoroasa de toamna.

Incep sa ma urasc din ce in ce mai mult.
Pentru ca stiu. Nu apartin. Timpului, spatiului, intamplarilor, lucrurilor, corpului meu, niciunor stari, nimanui...
Nu ma integrez, sau daca ma integrez, in mine stiu ca sunt falsa... prefabricata si semipreparata.

Nu reusesc sa fac ceva corect sau bine. Mereu ratez, esuez, gresesc, las sechele si defecte permanente.
Iar cand obtin ce mi-am dorit, imi dau seama cata nefericire pot sa aduc in jurul meu.

Ultima mea dorinta: sa am un loc al meu, numai al meu, turnul meu de fildes, unde sa raman intangibila si unde sa nu ma mai gaseasca nimeni atunci cand ma ascund de lume...
Pana si visele ma urmaresc si imi intuneca sentimentele cu absurditati si cu imagini distorsionate ale realitatii...

Cel mai mult ma urasc atunci cand sunt falsa. Cand ii pacalesc pe ceilalti si ma mint pe mine...
Atunci cand par fericita si de fapt, in interiorul meu plang... Atunci cand spun "totul e ok" si de fapt as vrea sa nu mai exist... Atunci cand am o viata perfecta si de fapt nu-mi gasesc locul in ea...

Visul unei nopti de vara indiana...

Paulo Coelho spunea ca atunci cand iti doresti ceva cu adevarat, universul intreg conspira pentru a iti indeplini dorintele.

Oscar Wilde a spus ca atunci cand vor sa ne pedepseasca, zeii ne indeplinesc dorintele.

Iar eu nu stiu exact ce sa fac, incotro sa ma duc si ce sa spun....

In noaptea aceea, imi doream sa se suspende realitatea, sa raman doar eu cu tine, imbratisati. Si, ceasul meu a inceput sa stea, sa numere mai incet secundele, sa le picure mai retinut, pentru a dilata momentele noastre, pentru a-mi da putin spatiu in timp, pentru a-mi face loc in mijlocul suvoaielor si pentru a ma ridica din realitate mai sus cu o treapta, atat cat sa ma simt deasupra valurilor...

In noaptea noastra n-am putut sa plang. N-am vrut sa plang, dar imi simteam lacrimile in spatele pleoapelor, zbatandu-se, pulsand, dar fara vointa de a se arata, de a exploda sub saruturile tale. Mi-am dat seama ca nici nu erau lacrimi adevarate, erau doar fantomele lacrimilor trecute, lacrimilor fara motiv, fara alibi, fara subiect, fara concluzie, fara invataminte...

Uneori ma simt foarte batrana, simt ca m-am ascuns sub un morman de frunze vestede si ca voi ingheta peste noapte. Uneori simt ca nu am varsta, ca sunt o femeie batrana in trup de adolescenta sau invers, un copil care are prea mult spatiu intr-un trup prea mare si prea rigid... Si imi doresc sa pot decupa cu foarfeca bucati din ultimii ani, sa le arunc si sa merg mai departe mai usoara, mai increzatoare.

Alteori ma simt ca si cum mi-as apartine, ca si cum n-as fi o greseala, ca si cum as fi nascuta din nou si nu mi-as mai cunoaste amintirile.

Ma gandeam la semnificatia expresiei "a bit under the weather"...

That's sometimes me... Ma las influentata de nori si de ploaie, de frig si de baltile in care pasesc neatenta.
Si mi se pare deodata ca gresesc, ca imi reuseste nimic, ca nu pot si nu am dreptul sa ma bucur de nimic...

Dar, m-am pierdut din nou intre cuvinte, in hatisul gandurilor care se aglomereaza haotic in fiecare secunda...

Ar fi trebuit sa raman in noaptea noastra, unde ma intorc de cate ori am ragazul, in fractiunea de secunda din clipiri, cand pleoapele coboara si raman suspendate ca un ecran de proiectie.
Proiectez pe ele rotunjimile buzelor tale si genele rasucite, transparenta ploapelor tremurande, lobul delicat al urechilor in care si-au gasit ascunzatoare soaptele mele, umerii pe care mi-am odihnit fruntea si mainile pe care le-am strans si care m- au invadat si explorat, sculptand in aer trasaturile detaliate ale figurii mele uitate de timp.
As putea sa iti modelez chiar acum chipul drag, sa iti desenez buzele, dar nu pot sa le dau viata, caldura si tandretea modelului din amintirea mea...

Si totusi, n-am nevoie sa te plasmuiesc din neant, pentru ca stiu.
Vei veni si ma vei saruta.

E una din putinele certitudini pe care mi le-am permis.