Uneori imi doresc sa ma urc la volan si sa pornesc fara tinta, fara sa cunosc drumul si fara sa imi pese de nimic, pana cand mi se termina benzina din rezervor, pana cand nu mai stiu de ce am plecat...
Uneori imi doresc sa ma inchid in camera mea, sa ma acopar cu toate pernele si sa plang pana cand ma deshidratez, sa plang pentru tot ce s-a intamplat in viata mea si a celorlalti, si pana nu mai stiu pentru ce plang.
De cele mai multe ori imi dau seama ca orice as alege, amandoua optiunile sunt indentice. Voi fugi sau voi plange, fara sa gasesc solutii, fara sa evit consecintele, mi-e totuna...
Si atunci, ma indepartez, merg, doar pentru a genera energie, doar pentru a imi ocupa timpul, ca sa nu ma mai pot gandi la nimic, sau ca vartejul gandurilor amestecate sa poata fi imprastiat usor de catre mersul grabit din ziua racoroasa de toamna.
Incep sa ma urasc din ce in ce mai mult.
Pentru ca stiu. Nu apartin. Timpului, spatiului, intamplarilor, lucrurilor, corpului meu, niciunor stari, nimanui...
Nu ma integrez, sau daca ma integrez, in mine stiu ca sunt falsa... prefabricata si semipreparata.
Nu reusesc sa fac ceva corect sau bine. Mereu ratez, esuez, gresesc, las sechele si defecte permanente.
Iar cand obtin ce mi-am dorit, imi dau seama cata nefericire pot sa aduc in jurul meu.
Ultima mea dorinta: sa am un loc al meu, numai al meu, turnul meu de fildes, unde sa raman intangibila si unde sa nu ma mai gaseasca nimeni atunci cand ma ascund de lume...
Pana si visele ma urmaresc si imi intuneca sentimentele cu absurditati si cu imagini distorsionate ale realitatii...
Cel mai mult ma urasc atunci cand sunt falsa. Cand ii pacalesc pe ceilalti si ma mint pe mine...
Atunci cand par fericita si de fapt, in interiorul meu plang... Atunci cand spun "totul e ok" si de fapt as vrea sa nu mai exist... Atunci cand am o viata perfecta si de fapt nu-mi gasesc locul in ea...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Atom Feed (xml)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu