Espero curarme de mi en unos dias... en esta vida..

Espero curame de mi en unos dias, en unas semanas, en unos anos, en toda la vida...
Vivo con la esperanza que me voy a curar de mi...


Si pentru a ma vindeca de mine, de gandurile mele, trebuie sa ma opresc din fuga, sa nu mai alerg. Sa ma opresc si sa ma intorc spre oglinda, sa ma privesc in ochi si sa ma recunosc.
Am nevoie sa ma vad asa cum sunt, sa imi accept lumina si sa imi imbratisez intunericul...
Sa accept faptul ca am doua picioare care nu servesc numai atunci cand fug de gandurile mele, ci si atunci cand raman verticala, in ochiul uraganului; atunci cand plec spre "no man's land" pentru a ma regasi, iar atunci cand am senzatia ca imi lipseste un punct de sprijin si devin vulnerabila, trebuie sa-mi aduc aminte ca am nevoie doar de mine, ca puterea de a merge mai departe e ascunsa in circumvolutiuni si sinapse, si trebuie doar sa aprind fitilul si sa o eliberez.

Si, uneori, in tacerea din mine, aud o voce soptindu-mi cald in ureche: "Vanity ... definitely my favorite sin".
Vanitatea, mandria de a cadea mereu cu ochii ridicati, de a lovi fara sa clipesc, de a fi cruda si in acelasi timp foarte vulnerabila, de a juca teatru si de a ma prabusi fara sa se observe...

Astept sa ma vindec de mine, sa gasesc leacul, sa gasesc iesirea. Probabil am nevoie de timp, de absenta, de singuratate. Probabil nu mai am nevoie de bucati din mine, bucati pe care sa le abandonez impreuna cu gandurile grele, undeva, intr-un tomberon, pentru a fi distruse sau reciclate si impachetate frumos intr-un ambalaj stralucitor si colorat, care sa distraga atentia de la continutul reprelucrat si in general incomod.

Asa ca, in picioare, in mijlocul gandurilor, astept sa ma vindec de mine. Nu stiu daca procesul e natural, ca ploaia sau vantul, ca lacrimile si tremuratul... Sau daca e nevoie sa ma implic, sa caut si sa analizez, sa extirp si sa recompun gandurile...

Inca mai stau, singura, in mijlocul "no man's land"-ului meu, asteptand sa ma vindec, asteptand sa devin independenta si sa ma ridic, deasupra mea, unde nu ma mai pot atinge si nu-mi mai pot lasa cicatrici toate gandurile adunate in nori taiosi...

Inca mai astept... dar nu stiu ce anume: o boare din vantul schimbarii, o ploaie care sa-mi sece toate lacrimile, un nou rasarit de luna pe un tarm intunecat...

Inca mai astept... doar am toata viata inainte... cel putin asa mi se spune... toata viata... care viata? si cata certitudine pot sa am ca va mai dura o saptamana, un an sau mai mult?
Nu-i rau, oricum, "desi afli prea tarziu ca pana si vietile cele mai lungi si folositoare nu ajung pentru nimic altceva decat ca sa inveti sa traiesti".

Astept sa ma vindec de mine, inainte sa ii contaminez pe altii...