Visul unei nopti de vara indiana...

Paulo Coelho spunea ca atunci cand iti doresti ceva cu adevarat, universul intreg conspira pentru a iti indeplini dorintele.

Oscar Wilde a spus ca atunci cand vor sa ne pedepseasca, zeii ne indeplinesc dorintele.

Iar eu nu stiu exact ce sa fac, incotro sa ma duc si ce sa spun....

In noaptea aceea, imi doream sa se suspende realitatea, sa raman doar eu cu tine, imbratisati. Si, ceasul meu a inceput sa stea, sa numere mai incet secundele, sa le picure mai retinut, pentru a dilata momentele noastre, pentru a-mi da putin spatiu in timp, pentru a-mi face loc in mijlocul suvoaielor si pentru a ma ridica din realitate mai sus cu o treapta, atat cat sa ma simt deasupra valurilor...

In noaptea noastra n-am putut sa plang. N-am vrut sa plang, dar imi simteam lacrimile in spatele pleoapelor, zbatandu-se, pulsand, dar fara vointa de a se arata, de a exploda sub saruturile tale. Mi-am dat seama ca nici nu erau lacrimi adevarate, erau doar fantomele lacrimilor trecute, lacrimilor fara motiv, fara alibi, fara subiect, fara concluzie, fara invataminte...

Uneori ma simt foarte batrana, simt ca m-am ascuns sub un morman de frunze vestede si ca voi ingheta peste noapte. Uneori simt ca nu am varsta, ca sunt o femeie batrana in trup de adolescenta sau invers, un copil care are prea mult spatiu intr-un trup prea mare si prea rigid... Si imi doresc sa pot decupa cu foarfeca bucati din ultimii ani, sa le arunc si sa merg mai departe mai usoara, mai increzatoare.

Alteori ma simt ca si cum mi-as apartine, ca si cum n-as fi o greseala, ca si cum as fi nascuta din nou si nu mi-as mai cunoaste amintirile.

Ma gandeam la semnificatia expresiei "a bit under the weather"...

That's sometimes me... Ma las influentata de nori si de ploaie, de frig si de baltile in care pasesc neatenta.
Si mi se pare deodata ca gresesc, ca imi reuseste nimic, ca nu pot si nu am dreptul sa ma bucur de nimic...

Dar, m-am pierdut din nou intre cuvinte, in hatisul gandurilor care se aglomereaza haotic in fiecare secunda...

Ar fi trebuit sa raman in noaptea noastra, unde ma intorc de cate ori am ragazul, in fractiunea de secunda din clipiri, cand pleoapele coboara si raman suspendate ca un ecran de proiectie.
Proiectez pe ele rotunjimile buzelor tale si genele rasucite, transparenta ploapelor tremurande, lobul delicat al urechilor in care si-au gasit ascunzatoare soaptele mele, umerii pe care mi-am odihnit fruntea si mainile pe care le-am strans si care m- au invadat si explorat, sculptand in aer trasaturile detaliate ale figurii mele uitate de timp.
As putea sa iti modelez chiar acum chipul drag, sa iti desenez buzele, dar nu pot sa le dau viata, caldura si tandretea modelului din amintirea mea...

Si totusi, n-am nevoie sa te plasmuiesc din neant, pentru ca stiu.
Vei veni si ma vei saruta.

E una din putinele certitudini pe care mi le-am permis.