luni, 31 decembrie 2007
luni, 24 decembrie 2007
Mos Craciun
De cand eram copil, il asteptam pe Mos Craciun in seara de ajun. Si niciodata nu m-a dezamagit.
De cand nu mai sunt copil, mosul aduce mai mult acele daruri nepretuite: bucuria celor dragi, un zambet, caldura familiei, apropierea de mama, atmosfera de sarbatoare....
Anul acesta, mosul a fost magic. Din pacate nu a reusit sa intre pe horn sau pe geam...
M-a anuntat pe messenger cand a plecat spre mine, l-am asteptat la fereastra, si dupa ce a parcat in fata blocului mi-a dat un beep si am iesit sa deschid usa, ca sa nu faca zgomot interfonul dupa miezul noptii.
Am petrecut cu el noaptea de craciun. Am primit pe langa cadouri, caldura si saruturile lui dulci, imbratisarea ocrotitoare si speranta unui final fericit.
Iar dimineata m-a lasat sa il privesc cand dormea si sa-i pregatesc micul dejun.
Ce puteam sa imi doresc mai mult de craciun?
De Craciun magia abia a inceput.... a fost urmata de zile explodand de bucurie, de dependenta de prezenta lui in viata mea, de sentimente fara nume si fara sfarsit...
Cateva zile cu zapada, sanius, maini inghetate, saruturi calde si mai ales noi doi.
Am primit mai mult decat ma asteptam, mai mult decat credeam ca voi merita vreodata.
Am descoperit sentimente.
Am recunoscut ca sunt indragostita, ca ma indragostesc cu fiecare zi mai mult.
Ca ma indragostesc de zambetul lui, de figura lui cand doarme, de felul in care ma tine de mana, de felul in care imi incalceste parul si de felul in care devin jucausa atunci cand e langa mine... de toata energia pe care mi-o genereaza, de felul in care adoarme tinandu-ma de mana, de felul in care in somn nu ma lasa sa ma misc de langa el, de cea care devin eu atunci cand sunt cu el...
De cand nu mai sunt copil, mosul aduce mai mult acele daruri nepretuite: bucuria celor dragi, un zambet, caldura familiei, apropierea de mama, atmosfera de sarbatoare....
Anul acesta, mosul a fost magic. Din pacate nu a reusit sa intre pe horn sau pe geam...
M-a anuntat pe messenger cand a plecat spre mine, l-am asteptat la fereastra, si dupa ce a parcat in fata blocului mi-a dat un beep si am iesit sa deschid usa, ca sa nu faca zgomot interfonul dupa miezul noptii.
Am petrecut cu el noaptea de craciun. Am primit pe langa cadouri, caldura si saruturile lui dulci, imbratisarea ocrotitoare si speranta unui final fericit.
Iar dimineata m-a lasat sa il privesc cand dormea si sa-i pregatesc micul dejun.
Ce puteam sa imi doresc mai mult de craciun?
De Craciun magia abia a inceput.... a fost urmata de zile explodand de bucurie, de dependenta de prezenta lui in viata mea, de sentimente fara nume si fara sfarsit...
Cateva zile cu zapada, sanius, maini inghetate, saruturi calde si mai ales noi doi.
Am primit mai mult decat ma asteptam, mai mult decat credeam ca voi merita vreodata.
Am descoperit sentimente.
Am recunoscut ca sunt indragostita, ca ma indragostesc cu fiecare zi mai mult.
Ca ma indragostesc de zambetul lui, de figura lui cand doarme, de felul in care ma tine de mana, de felul in care imi incalceste parul si de felul in care devin jucausa atunci cand e langa mine... de toata energia pe care mi-o genereaza, de felul in care adoarme tinandu-ma de mana, de felul in care in somn nu ma lasa sa ma misc de langa el, de cea care devin eu atunci cand sunt cu el...
duminică, 23 decembrie 2007
Who am I to you?
Who am I to you?
Don't know who am I to you. I only found out who are you to me, and I'm keeping it a secret.
I am the one who waits, the one who believes in fairy tales, in happy endings, in happily ever after and in all the childish stuff that can or can not be believed in.
And I'm waiting for you, with or without you.
I am waiting, because I have all the time in the world.... or not?
"¿En qué lugar, en dónde, a qué deshoras
me dirás que te amo? Esto es urgente
porque la eternidad se nos acaba."
(Jaime Sabines - Autonecrologia V)
Don't know who am I to you. I only found out who are you to me, and I'm keeping it a secret.
I am the one who waits, the one who believes in fairy tales, in happy endings, in happily ever after and in all the childish stuff that can or can not be believed in.
And I'm waiting for you, with or without you.
I am waiting, because I have all the time in the world.... or not?
"¿En qué lugar, en dónde, a qué deshoras
me dirás que te amo? Esto es urgente
porque la eternidad se nos acaba."
(Jaime Sabines - Autonecrologia V)
sâmbătă, 22 decembrie 2007
Trecutul si oamenii care au trecut prin el
Il y aura toujours dans l'automne
Une pomme sur le point de tomber.
Il y aura toujours dans l'hiver
Une fontaine sur le point de geler.
L'ennemi,
Nous le connaissons.
Intotdeauna toamna va exista
un mar gata sa cada.
Intotdeauna iarna va exista
o fantana gata sa inghete.
Daca de teama
Corbii-si iau zborul cand ne apropiem,
E dreptul lor. Noi putem sa plecam.
Pe ramuri ramane destula speranta.
Si apoi, nu suntem bolnavi
De pamant.
Vrajmasul,
Il stim noi"
(Eugène Guillevic)
Poezia e o parte dintr-o dedicatie pe care am primit-o pe un album de pictura. De la cea careia i-am promis ca ii voi dedica primul meu volum de poezii... si pe care n-am mai vazut-o si auzit-o de un an, doi ani...trei ani? mai mult?
Am albumul in biblioteca. Si mai mult ca sigur nu l-am citit in intregime, dar tot mai mult ca sigur, dedicatia pe care mi-a facut-o cand am implinit 17, 18 sau 19 de ani???? am citit-o deja de zeci de ori.
Mi-e dor de prietenii vechi. De cei alaturi de care am crescut, m-am maturizat, m-am format... langa care mi-a murit copilaria si mi-a inflorit tineretea....
Mi-e dor de prietenele cu care comentam fiecare privire si fiecare gest din pauzele in care ii vedeam ochii albastri (care, in definitiv, au fost sursa primei explozii creative a melancoliei, si pe care azi nici nu mi-i mai aduc aminte prea bine... poate citind cate un rand imi aduc aminte ca prin vis de mine pe vreme aceea, in preistoria mea).
Mi-e dor de vremea cand viata era simpla. Aveam doar telefonul fix, stabileam cu prietena mea sa ne vedem la mine sau la ea si sa plecam la plimbare. Ne imprumutam carti, lucruri...
Mi-e dor de vremea in care pe ghiozdan imi scrisesem cu markerul versurile melodiilor preferate.
Mi-e dor de colegii amuzanti si de seminariile de management al calitatii de la muzeu.... cum mergeam in gemba si studiam gembutsu si veneam cu masuri pentru gemba kaizen.
Mi-e dor de toti cei care au trecut prin trecutul meu si au lasat acolo un zambet, o gluma, un cuvant, o amprenta, o melodie...
Cu unii mai vorbesc din cand in cand... dar acum am crescut cu totii, suntem responsabili, suntem mari, suntem pe picioarele noastre si vedem viata de mai sus, mai complicata.
Ne vedem si ne auzim din ce in ce mai rar. Acum prin viata fiecaruia trec alte suvoaie de oameni... dar nici un val de oameni noi nu ramane la fel de proaspat in amintire ca primul val care a daramat castelul de nisip al copilariei si a desenat tarmul vietii de adult...
Une pomme sur le point de tomber.
Il y aura toujours dans l'hiver
Une fontaine sur le point de geler.
L'ennemi,
Nous le connaissons.
Intotdeauna toamna va exista
un mar gata sa cada.
Intotdeauna iarna va exista
o fantana gata sa inghete.
Daca de teama
Corbii-si iau zborul cand ne apropiem,
E dreptul lor. Noi putem sa plecam.
Pe ramuri ramane destula speranta.
Si apoi, nu suntem bolnavi
De pamant.
Vrajmasul,
Il stim noi"
(Eugène Guillevic)
Poezia e o parte dintr-o dedicatie pe care am primit-o pe un album de pictura. De la cea careia i-am promis ca ii voi dedica primul meu volum de poezii... si pe care n-am mai vazut-o si auzit-o de un an, doi ani...trei ani? mai mult?
Am albumul in biblioteca. Si mai mult ca sigur nu l-am citit in intregime, dar tot mai mult ca sigur, dedicatia pe care mi-a facut-o cand am implinit 17, 18 sau 19 de ani???? am citit-o deja de zeci de ori.
Mi-e dor de prietenii vechi. De cei alaturi de care am crescut, m-am maturizat, m-am format... langa care mi-a murit copilaria si mi-a inflorit tineretea....
Mi-e dor de prietenele cu care comentam fiecare privire si fiecare gest din pauzele in care ii vedeam ochii albastri (care, in definitiv, au fost sursa primei explozii creative a melancoliei, si pe care azi nici nu mi-i mai aduc aminte prea bine... poate citind cate un rand imi aduc aminte ca prin vis de mine pe vreme aceea, in preistoria mea).
Mi-e dor de vremea cand viata era simpla. Aveam doar telefonul fix, stabileam cu prietena mea sa ne vedem la mine sau la ea si sa plecam la plimbare. Ne imprumutam carti, lucruri...
Mi-e dor de vremea in care pe ghiozdan imi scrisesem cu markerul versurile melodiilor preferate.
Mi-e dor de colegii amuzanti si de seminariile de management al calitatii de la muzeu.... cum mergeam in gemba si studiam gembutsu si veneam cu masuri pentru gemba kaizen.
Mi-e dor de toti cei care au trecut prin trecutul meu si au lasat acolo un zambet, o gluma, un cuvant, o amprenta, o melodie...
Cu unii mai vorbesc din cand in cand... dar acum am crescut cu totii, suntem responsabili, suntem mari, suntem pe picioarele noastre si vedem viata de mai sus, mai complicata.
Ne vedem si ne auzim din ce in ce mai rar. Acum prin viata fiecaruia trec alte suvoaie de oameni... dar nici un val de oameni noi nu ramane la fel de proaspat in amintire ca primul val care a daramat castelul de nisip al copilariei si a desenat tarmul vietii de adult...
miercuri, 19 decembrie 2007
Iarna copilaroasa printre haiku-uri
 | * Ridic palmele In ninsoarea frageda Si stiu ca sunt vie! * Rasul de copil. Fericire mai simpla n-am mai cunoscut. * In noi mocneste promisiunea magica a fericirii. * Corpul tau e o tara a minunilor doar pentru mine... * Raceala pura a zapezii palide ma ocroteste. |
duminică, 16 decembrie 2007
your body is a wonderland
and now, sitting here alone, lost between happiness and sadness, moving slowly my hands on the keyboard... i don't know how to tell you that i miss you, i miss you holding me when i fall asleep... i will go hug my pillow, looking for your warmth, looking for you, for the safety you give me whenever you are with me, for the way you make me feel, the way you make me forget my worries and my sad thoughts, for the way you make me feel like a child, like a woman, like your childish woman, like your baby girl.
i loose myself in your arms, in you. i loose myself and it doesn't bother me anymore. i'm not trying to find myself, to define myself. i'm with you and it's enough.
i'm comfortable in loosing myself, in loosing my sadness, in loosing the shades of gray that colored the week.
let's cross into the wonderland.
come with me through the looking-glass...
duminică, 9 decembrie 2007
Biscuiti in forma de stea!
Tu si eu. Sau... Eu si tu.
Nimic pe lumea asta nu e mai simplu decat tu si eu atunci cand ne tinem de mana si ne zambim. Nu mai avem nevoie de vorbe, de intrebari si de raspunsuri, de explicatii ale ce s-a spus. Stim. Ne zambim si stim amandoi. E de ajuns. Pana acum niciodata n-am crezut ca n-o sa am nevoie de cuvinte.
Dragul meu... spre bratele caruia zbor cu 5000 km/secunda. Inchid ochii, si renul pufos ma duce ca pe mos craciun in lumea de poveste. Inchid ochii si iti simt atingerea, caldura, mainile tandre prinzandu-ma in brate sau alintandu-ma.
Ma surprind zambind, si imi dau seama ca am inceput sa gust din fericirea marunta a oamenilor normali. Nu mai sunt neinteleasa, ciudata si parca dintr-o alta lume. Incep sa imi apartin, sa iti apartina bucati din mine, incep sa vad nuantele fericirii.
Incep sa zambesc de cate ori ceva imi aduce aminte de tine, de noi, de fericirea marunta a clipelor in care sunt langa tine, fara cuvinte.
Trec prin oras, pe langa locul in care m-ai sarutat prima data. Si imi aduc aminte felul in care m-ai strans in brate, cum ti-ai aplecat buzele pana le-au atins pe ale mele... cum tremuram si cum ma prinsesem de gatul tau, de frica sa nu imi dai drumul si sa nu mai stiu sa merg, cum am simtit ca n-am de ce sa fug si de ce sa ma ascund, cum am stiut ca e bine sa raman agatata de gatul tau, cu buzele lipite de alte tale. Nu mai stiu daca era al doilea sau al treilea stalp, dar inca mai vad culoarea peretelui de care erai sprijinit, geamurile si perdelele grele din spatele tau, camasa ta, caldura noptii de vara, stropul de magie din mijlocul unui oras in miscare.
Nu mai vreau sa ma trezesc intr-un oras care nu doarme niciodata. Vreau sa ma trezesc zambind, tinandu-te de mana. Vreau sa ma trezesc in bratele tale, in timp ce imi saruti fruntea si obrajii. Acum inchid ochii si incerc sa adorm. Trezeste-ma cand vei fi aici.
"With silence comes peace,
With peace comes freedom,
With freedom comes silence".
Nimic pe lumea asta nu e mai simplu decat tu si eu atunci cand ne tinem de mana si ne zambim. Nu mai avem nevoie de vorbe, de intrebari si de raspunsuri, de explicatii ale ce s-a spus. Stim. Ne zambim si stim amandoi. E de ajuns. Pana acum niciodata n-am crezut ca n-o sa am nevoie de cuvinte.
Dragul meu... spre bratele caruia zbor cu 5000 km/secunda. Inchid ochii, si renul pufos ma duce ca pe mos craciun in lumea de poveste. Inchid ochii si iti simt atingerea, caldura, mainile tandre prinzandu-ma in brate sau alintandu-ma.
Ma surprind zambind, si imi dau seama ca am inceput sa gust din fericirea marunta a oamenilor normali. Nu mai sunt neinteleasa, ciudata si parca dintr-o alta lume. Incep sa imi apartin, sa iti apartina bucati din mine, incep sa vad nuantele fericirii.
Incep sa zambesc de cate ori ceva imi aduce aminte de tine, de noi, de fericirea marunta a clipelor in care sunt langa tine, fara cuvinte.
Trec prin oras, pe langa locul in care m-ai sarutat prima data. Si imi aduc aminte felul in care m-ai strans in brate, cum ti-ai aplecat buzele pana le-au atins pe ale mele... cum tremuram si cum ma prinsesem de gatul tau, de frica sa nu imi dai drumul si sa nu mai stiu sa merg, cum am simtit ca n-am de ce sa fug si de ce sa ma ascund, cum am stiut ca e bine sa raman agatata de gatul tau, cu buzele lipite de alte tale. Nu mai stiu daca era al doilea sau al treilea stalp, dar inca mai vad culoarea peretelui de care erai sprijinit, geamurile si perdelele grele din spatele tau, camasa ta, caldura noptii de vara, stropul de magie din mijlocul unui oras in miscare.
Nu mai vreau sa ma trezesc intr-un oras care nu doarme niciodata. Vreau sa ma trezesc zambind, tinandu-te de mana. Vreau sa ma trezesc in bratele tale, in timp ce imi saruti fruntea si obrajii. Acum inchid ochii si incerc sa adorm. Trezeste-ma cand vei fi aici.
"With silence comes peace,
With peace comes freedom,
With freedom comes silence".
joi, 6 decembrie 2007
the secrets of the rain
I feel you... my past, my present and my future crowded in four pulsating chambers...
And within you all...
My innocent past, smothered by guilt and sharp tears...
My present... without words... like the ninth million bicycle in Beijing...
My future... hiding in the ashes of this godforsaken present...
I lost you... you went away so long ago... I still can touch the things you gave me... but they've become empty of you... why did you leave us behind, why didn't you enlighten me more... why haven't you been there for me when I started dying inside? when my childhood started dying piece by piece...
I'm loosing you... it's the curse of my nature... what goes around comes around and hits you in the face... the talent of my careless acts that bruise easily and deeply...
I'll be loosing you someday... when I'll be too old and too addicted to you... when I'll start to smother you and when you'll no longer need me beside you... and it will be too late for me to realize what I have done...
I cried for you... in the past, grasping what you have left behind, trying to fall asleep and to wake up finding you there, in your seat, warm and kind, wise and loving, funny and inventive, serious and strict, but always there, like the promise for a "happily ever after"... and yet you went and my story's "grand finally"shattered into pieces, like the mirror of the Ice Queen....
I'm crying for you, for me, for our silences, for my thoughts... for what I've done and for what I couldn't do...for what I think might happen and might be said... for missing time to spend with you, for missing words I meant to tell you, for missing kisses I meant to give you, for missing ways to show what I feel for you... for missing the time to show you the stars in this clear night sky I'm looking at...
I'll be crying for you... both if I'll loose the chance to have you and for having you... when I'll have you around and when you won't be with me... for our lives, for your misfortune to have me there... and I'll be crying when I'll feel that you'll be crying...
What am I doing here? Why am I still here? Why can't I just leave, leave this life behind... go back, ask my mother to give me a new birth... a new beginning, to wipe away the mistakes... to head out in this world facing it boldly, not shaking and not shivering... and not crying myself to sleep another night...
Mother... give me a new me, a new father, a new identity, a new face, a new smile, a new path, a new voice to shout out my thoughts, to break the silenced twilight...
and please don't give me any tears...
I'm tired of crying myself to sleep... don't wake me up... maybe when the rain will end and its secrets will be washed away...
And within you all...
My innocent past, smothered by guilt and sharp tears...
My present... without words... like the ninth million bicycle in Beijing...
My future... hiding in the ashes of this godforsaken present...
I lost you... you went away so long ago... I still can touch the things you gave me... but they've become empty of you... why did you leave us behind, why didn't you enlighten me more... why haven't you been there for me when I started dying inside? when my childhood started dying piece by piece...
I'm loosing you... it's the curse of my nature... what goes around comes around and hits you in the face... the talent of my careless acts that bruise easily and deeply...
I'll be loosing you someday... when I'll be too old and too addicted to you... when I'll start to smother you and when you'll no longer need me beside you... and it will be too late for me to realize what I have done...
I cried for you... in the past, grasping what you have left behind, trying to fall asleep and to wake up finding you there, in your seat, warm and kind, wise and loving, funny and inventive, serious and strict, but always there, like the promise for a "happily ever after"... and yet you went and my story's "grand finally"shattered into pieces, like the mirror of the Ice Queen....
I'm crying for you, for me, for our silences, for my thoughts... for what I've done and for what I couldn't do...for what I think might happen and might be said... for missing time to spend with you, for missing words I meant to tell you, for missing kisses I meant to give you, for missing ways to show what I feel for you... for missing the time to show you the stars in this clear night sky I'm looking at...
I'll be crying for you... both if I'll loose the chance to have you and for having you... when I'll have you around and when you won't be with me... for our lives, for your misfortune to have me there... and I'll be crying when I'll feel that you'll be crying...
What am I doing here? Why am I still here? Why can't I just leave, leave this life behind... go back, ask my mother to give me a new birth... a new beginning, to wipe away the mistakes... to head out in this world facing it boldly, not shaking and not shivering... and not crying myself to sleep another night...
Mother... give me a new me, a new father, a new identity, a new face, a new smile, a new path, a new voice to shout out my thoughts, to break the silenced twilight...
and please don't give me any tears...
I'm tired of crying myself to sleep... don't wake me up... maybe when the rain will end and its secrets will be washed away...
duminică, 2 decembrie 2007
Ziua... noaptea... Visele...
 | |
El día Amaneció sin ella. Apenas si se mueve. Recuerda. (Mis ojos, más delgados, la sueñan.) ¡Qué fácil es la ausencia! En las hojas del tiempo Esa gota del día resbala, tiembla. Jaime Sabines | Ziua S-a revarsat fara ea. De-abia se misca. Isi aduce aminte. (Ochii mei, mai slabi, o viseaza.) Ce usoara este absenta! In frunzele timpului Picatura asta de zi aluneca, tremura. |
sâmbătă, 1 decembrie 2007
La multi ani!
"Desteapta-te romane"... de atatia ani incercam sa ne desteptam, sa ne trezim la realitate, sa ne razvratim impotriva lucurilor care ne apasa si ne tin prizonieri in existentele marunte si rutiniere.
Probabil ne trebuie timp... prea mult timp...
"Dupa un anumit timp, omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si cu ochii larg deschisi, si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate pe astazi si acum, pentru ca terenul lui "maine" este prea nesigur pentru a face planuri ... si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului.
Incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet, in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori, si invata ca intr-adevar poate suporta, ca intr-adevar are forta, ca intr-adevar e valoros, si omul invata si invata ... si cu fiece zi invata.
Cu timpul, inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua sa faca rau celui ranit, tot restul vietii.
Cu timpul, inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face.
Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia lui nu va mai fi la aceeasi intensitate.
Cu timpul, iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata.
Cu timpul, iti dai seama ca, in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment.
Cu timpul, vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur, iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sunt...
Cu timpul, vei invata ca in fata unui mormant, nu mai are nici un sens sa incerci sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa-i fii prieten.
Dar, din pacate, totul se invata doar cu timpul..."
dupa: Jorge Luis Borges
Probabil ne trebuie timp... prea mult timp...
"Dupa un anumit timp, omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si cu ochii larg deschisi, si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate pe astazi si acum, pentru ca terenul lui "maine" este prea nesigur pentru a face planuri ... si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului.
Incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet, in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori, si invata ca intr-adevar poate suporta, ca intr-adevar are forta, ca intr-adevar e valoros, si omul invata si invata ... si cu fiece zi invata.
Cu timpul, inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua sa faca rau celui ranit, tot restul vietii.
Cu timpul, inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face.
Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia lui nu va mai fi la aceeasi intensitate.
Cu timpul, iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata.
Cu timpul, iti dai seama ca, in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment.
Cu timpul, vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur, iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sunt...
Cu timpul, vei invata ca in fata unui mormant, nu mai are nici un sens sa incerci sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa-i fii prieten.
Dar, din pacate, totul se invata doar cu timpul..."
dupa: Jorge Luis Borges
vineri, 30 noiembrie 2007
much, more, most...
Noi oamenii suntem niste fiinte ciudate. Mereu ne dorim mai mult; din ce in ce mai mult.
La inceput ne multumim cu bucuriile simple ale vietii. Cand eram copil mi-era de ajuns o cutie sau o foaie alba si un set de creioane colorate, pe langa care intervenea un strop de imaginatie si se creea un univers fantastic. Desenam flori, oameni, povesti, aveam jungla amazoniana in jurul cortului improvizat din patura, calatoream departe, in lume si dincolo de ea.
Acum am crescut si de cele mai multe ori am nevoie de pasaport, bilete de avion si itinerarii bine stabilite ca sa pot calatori. De cand am crescut s-au schimbat standardele. Din ce in ce imi doresc sa fac mai multe lucruri, sa inteleg mai mult, sa exprim mai multe.
Uneori mai evadez, intr-o carte, intr-o melodie, intr-un vis, intr-o imbratisare. Si imi dau seama ca mi-e dor de mine, de imaginatie, de povesti si de nemurire.
Uneori le gasesc si reusesc sa le pastrez pentru un timp, pentru o noapte, pentru clipele in care imi permit sa imi scot masca de adult.
miercuri, 21 noiembrie 2007
Yeah, right...
So, the season of the fall begins...
The season of denial, the season of betrayal, the season when leaves are shot down and killed, when cold winds whip the face, when the night steals hours from the day...
Not quite?
Maybe the season of falling like a leaf, the season of long nights in a warm home, the season of books and cookies, the season of life pulsating underneath the frozen surface.
I've been a teaser for so long I can't even remember... and yet, I find myself overwhelmed by words, by your words, by your ways, by your smiles. And I keep saying I'm alright, I'm a grown up, I can handle it, I can joke about my real thoughts, I can say the opposite of what I really think, just to feel safe.
But I know I want to be a child, I want to be free, I want to embrace you, I want to feel you in every beating of my heart, I don't want to vocalize my wishes and dreams so that they could have the chance to come true...
Sometimes I feel that everything is a game, a silly game of "who says it better without saying it". Sometimes I feel that it's a kind of "peek-a-boo, i see what you mean behind those words", a kind of "let's play hide and seek. I'll hide and you'll seek".
And I know that sometimes my true thoughts are seen as a game, are seen as shallow word and frail phrases...
The season of denial...
denial of what I truly want to say, covering the truth in a more pleasant wrapping, with glitter and bows..
denial of what I truly wish, of what I dream of.
The season of betrayal...
betrayal of my former wishes, of my current words, so that nobody could guess me that easy.
betrayal of life, a life that laughs in my face, in this face that it splashed while driving fast forward in my past.
betrayal of my tears, hidden by a smile to a joke and then by my pillow.
The season the fallen leaves, cold winds, short days...
the fall, the autumn, the slow death that creeps upon when you least expect it.
the cold rain and bitter winds, the feeling that all good things will soon come to an end.
The season of falling like a leaf..
or like a star, falling into unknown territory, falling into an uncharted wonderland.
falling into a dream, into a wish, into a blown candle, into a coin in the fountain...
The season of long nights...
after all, time is relative, long nights, long hugs and infinite kisses...
The season of books and cookies...
when I am a child again, reading until late in the night, drinking milk with cookies and waiting for a good-night kiss and tuck.
when I can wait for Santa and I can pretend to be a pixie fairy or an elf.
The season of life pulsating underneath the frozen surface....
under my surface, beneath the words, beneath the teasing, beneath the "yeah right"s...
pulsating life and feelings, secretly, biting my tongue to keep them silent, selling out my secret life, confessing my dreams with a simple look, word, gesture, glare...
luni, 12 noiembrie 2007
De ce n-am si eu ochi albastri?... De d-aia...
De ce au toti cei trei pitici de la Unicredit ochii albastri?
"nu se-ntreaba, nu se spune"?
Un google-it rapid arata ca numai 8% din populatia globului este fericita posesoare a cate unei perechi de ochi albastri in mod natural, sau mai bine zis, a unei lipse de melanina in iris.
Ochii albastri se presupune ca ar apartine unei persoane frumoase, inteligente, de succes si cu un anume "je ne sais quoi" care te atrage....
La fel ca si alte etichete "corecte" aplicate de fashion si beauty, de stilisti si de advertising.
Un prieten zice ca piticii au ochii albastri pentru ca sunt securisti. Interesant mod de a privi situatia. Numai buni pentru a spiona, parte din decor, mici, usor de trecut cu vederea, bine plasati in gradina omului, putine motive pentru a fi banuiti...
Ma intreb ce alte obiecte ne spioneaza? De ceva vreme am rasucit webcam-ul si l-am indreptat spre tavan... simteam ca ma priveste si imi dadea o stare inconfortabila in fata ecranului.
Ca sa revin la ideea initiala, pe orice pagina as naviga, vad ca trebuie sa-mi echilibrez colesterolul, sa imi intind parul, sa-i dau volum, sa fiu mai inalta, mai blonda, mai naturala, mai sofisticata, mai machiata, mai hidratata, mai colorata, mai altfel decat sunt.
De la un timp s-a trecut de la sloganul arogant al unor dive "pentru ca merit" la cel un pic mai altruist "pentru ca meritati" (adica pentru ca nu corespundeti cu imaginea mea de Hollywood si meritati sa vi se ofere iluzia ca puteti si voi sa aratati a dive???) .
Toate imaginile lucioase, perfecte si bine retusate imi aduc aminte de: "do not read beauty magazines, they will only make you feel ugly"
Dar ce ne facem noi, oamenii obisnuiti, cu ochii de culoare normala, cu parul rebel, cu dimensiuni iesite din tiparul clasic, cu stiluri altfel decat in reviste, cu preocupari mai putin mondene?
Ne bucuram de fericirea marunta a unei carti bune; a unei plimbari prin parc atunci cand imprastiem frunzele uscate; a unei melodii pe care o ascultam in mod repetat; a unei perechi de pantaloni care ne vine din prima (pentru ca deja ne-am obisnuit sa luam un numar mai mare) si ne salveaza de replica minunata "va vin acestia sau va aduc unii mai mari?"... eventual avem satisfactia de a spune "aveti si un numar mai mic?"; ne obisnuim cu ideea ca "frumusetea e in ochii celui care priveste" si ca degeaba judecam o carte dupa coperta.
"nu se-ntreaba, nu se spune"?
Un google-it rapid arata ca numai 8% din populatia globului este fericita posesoare a cate unei perechi de ochi albastri in mod natural, sau mai bine zis, a unei lipse de melanina in iris.
Ochii albastri se presupune ca ar apartine unei persoane frumoase, inteligente, de succes si cu un anume "je ne sais quoi" care te atrage....
La fel ca si alte etichete "corecte" aplicate de fashion si beauty, de stilisti si de advertising.
Un prieten zice ca piticii au ochii albastri pentru ca sunt securisti. Interesant mod de a privi situatia. Numai buni pentru a spiona, parte din decor, mici, usor de trecut cu vederea, bine plasati in gradina omului, putine motive pentru a fi banuiti...
Ma intreb ce alte obiecte ne spioneaza? De ceva vreme am rasucit webcam-ul si l-am indreptat spre tavan... simteam ca ma priveste si imi dadea o stare inconfortabila in fata ecranului.
Ca sa revin la ideea initiala, pe orice pagina as naviga, vad ca trebuie sa-mi echilibrez colesterolul, sa imi intind parul, sa-i dau volum, sa fiu mai inalta, mai blonda, mai naturala, mai sofisticata, mai machiata, mai hidratata, mai colorata, mai altfel decat sunt.
De la un timp s-a trecut de la sloganul arogant al unor dive "pentru ca merit" la cel un pic mai altruist "pentru ca meritati" (adica pentru ca nu corespundeti cu imaginea mea de Hollywood si meritati sa vi se ofere iluzia ca puteti si voi sa aratati a dive???) .
Toate imaginile lucioase, perfecte si bine retusate imi aduc aminte de: "do not read beauty magazines, they will only make you feel ugly"
Dar ce ne facem noi, oamenii obisnuiti, cu ochii de culoare normala, cu parul rebel, cu dimensiuni iesite din tiparul clasic, cu stiluri altfel decat in reviste, cu preocupari mai putin mondene?
Ne bucuram de fericirea marunta a unei carti bune; a unei plimbari prin parc atunci cand imprastiem frunzele uscate; a unei melodii pe care o ascultam in mod repetat; a unei perechi de pantaloni care ne vine din prima (pentru ca deja ne-am obisnuit sa luam un numar mai mare) si ne salveaza de replica minunata "va vin acestia sau va aduc unii mai mari?"... eventual avem satisfactia de a spune "aveti si un numar mai mic?"; ne obisnuim cu ideea ca "frumusetea e in ochii celui care priveste" si ca degeaba judecam o carte dupa coperta.
luni, 5 noiembrie 2007
As putea
¡Tú eres lo único que tengo
desde que perdí mi tristeza!
As putea sa scriu in noaptea asta cele mai frumoase versuri.
As putea sa ma gandesc la tine, la noi, la cum te culcasei pe pieptul meu si sanii mei calzi iti odihneau tamplele... dar asta a fost deja scrisa de Nichita Stanescu.
As putea sa imi aduc aminte culorile copacilor si mana ta, palma in care ti-am pus un sarut, dar si despre asta s-a scris deja...
Atunci am sa scriu despre buzele tale rotunjite care le-au cautat pe ale mele, despre sprancenele pe care le mangai atunci cand iti lasi capul pe pieptul meu, despre ochii calzi, cu gene lungi si blonde, despre barba aspra si obrajii tai de copil pe care imi place sa ii cuprind si sa ii acopar.
In bratele tale, copil si femeie,
caut fantana tineretii, caut
sa-mi astampar setea devoratoare.
In bratele tale, leoaica si
albatros cu aripile frante,
ma agat cu unghiile de umerii tai,
ma catar cu toata fiinta
pe ideea de noi doi.
Iti respir in ureche,
imi respiri in ureche,
iti marchezi teritoriul,
ma anulezi si ma dezmembrezi
ca pe un fluture albastru sau
ca pe o frunza aramie.
Renascand, imi marchez teritoriul
si te imobilizez, te tintuiesc
cu ochii mari si fara cuvinte.
In bratele tale, revin
si iti musc buzele,
revin si ma iei prizoniera.
Ma lasi intinsa,
respirand adanc,
ma privesti si te cobori din nou
cu buzele pe buzele mele.
Te privesc din profil,
imi asez mana pe tine,
am certitudinea ca esti,
ca sunt, ca am fost si ca vom fi.
Imi culc capul in bratele tale,
iti cobori fata spre mine,
si sunt copil, sunt adolescenta,
sunt tanara.
desde que perdí mi tristeza!
As putea sa scriu in noaptea asta cele mai frumoase versuri.
As putea sa ma gandesc la tine, la noi, la cum te culcasei pe pieptul meu si sanii mei calzi iti odihneau tamplele... dar asta a fost deja scrisa de Nichita Stanescu.
As putea sa imi aduc aminte culorile copacilor si mana ta, palma in care ti-am pus un sarut, dar si despre asta s-a scris deja...
Atunci am sa scriu despre buzele tale rotunjite care le-au cautat pe ale mele, despre sprancenele pe care le mangai atunci cand iti lasi capul pe pieptul meu, despre ochii calzi, cu gene lungi si blonde, despre barba aspra si obrajii tai de copil pe care imi place sa ii cuprind si sa ii acopar.
In bratele tale, copil si femeie,caut fantana tineretii, caut
sa-mi astampar setea devoratoare.
In bratele tale, leoaica si
albatros cu aripile frante,
ma agat cu unghiile de umerii tai,
ma catar cu toata fiinta
pe ideea de noi doi.
Iti respir in ureche,
imi respiri in ureche,
iti marchezi teritoriul,
ma anulezi si ma dezmembrezi
ca pe un fluture albastru sau
ca pe o frunza aramie.
Renascand, imi marchez teritoriul
si te imobilizez, te tintuiesc
cu ochii mari si fara cuvinte.
In bratele tale, revin
si iti musc buzele,
revin si ma iei prizoniera.
Ma lasi intinsa,
respirand adanc,
ma privesti si te cobori din nou
cu buzele pe buzele mele.
Te privesc din profil,
imi asez mana pe tine,
am certitudinea ca esti,
ca sunt, ca am fost si ca vom fi.
Imi culc capul in bratele tale,
iti cobori fata spre mine,
si sunt copil, sunt adolescenta,
sunt tanara.
duminică, 28 octombrie 2007
Despre... mine, despre... noi
noi doi si-o umbrela... ceru-i ca o acuarela... nimeni nu ne vede cand ne sarutam...
rasuna invechit, in amintire, cu vocea ei inconfundabila....
e ciudat ca nu-mi pot aduce aminte de celelalte cantece, ci doar de cantecelul pentru zile ploioase... de el si de "lupul cel rau"...
am inceput sa mor cate un pic de cand m-am nascut... poate nu chiar de atunci, dar din clipa in care mi-am dat seama ca nu mai sunt copil... am inceput sa mor cate putin cu fiecare experienta, cu fiecare tristete, cu fiecare maturizare, cu primul rid, cu fiecare despartire, cu fiecare prieten pierdut, cu fiecare cicatrice, cu fiecare indragostire, cu fiecare entuziasm...
dar sunt inca in viata... si ceea ce moare de fapt se transforma in altcineva... un eu pe care uneori nu-l recunosc, daca n-ar mai ascunde copilul de alta data.
da-mi o bucatica de ciocolata si fa-ma sa cred ca sunt fericita cu ceea ce am :)
stii doar ca nu ma multumesc doar reusitele de pe cateva fatete.
fa-ma sa cred ca merita sa ma trezesc dimineata in zilele de lucru, ca merita sa zambesc frumos si sa imi pun masca de ingenua, ca merita sa imi pierd 71,42% din fiecare saptamana... fa-ma sa imi gasesc motive...
nu vreau sa cred ca totul se intampla cu un motiv... mi-e frica sa ma gandesc ca as putea sa merit ce mi se intampla... pentru ca stiu ce sunt, ce am fost si cum m-am purtat... mi-e teama sa mi se indeplineasca dorinte prostesti care poate nici nu au fost adevarate...
mi-e teama de mine... si totusi... uneori mi-e dor de mine... de mine vesela, trista sau tanara... de mine singura, cu tine sau aiurea...
mi se face dor de noi... de ceea ce devin atunci cand sunt alaturi de tine, de felul in care uit de griji pentru un timp, de felul in care plutesc si devin aeriana, de felul in care imi mangai parul si iti odihnesti bratul pe umerii mei... de prea multe si poate prea putin descrise in cuvinte....
dulcea pasare a visarii, margelele transparente ale cuvintelor...
noi doi... indraznesc sa ne proiectez imaginea departe, intr-o noapte senina, pe un bulevard tacut, cu accente exotice si arome apetisante... indraznesc sa visez, sa prind aripi si sa imi iau zborul.
indraznesc sa sper ca voi fi asa cum imi doresc... ca voi iesi din umbra indoielilor si a spaimelor nerostite. indraznesc sa sper ca voi putea sa cant si eu "noi doi si-o umbrela" in viitoarele zile ploioase...
rasuna invechit, in amintire, cu vocea ei inconfundabila....
e ciudat ca nu-mi pot aduce aminte de celelalte cantece, ci doar de cantecelul pentru zile ploioase... de el si de "lupul cel rau"...
am inceput sa mor cate un pic de cand m-am nascut... poate nu chiar de atunci, dar din clipa in care mi-am dat seama ca nu mai sunt copil... am inceput sa mor cate putin cu fiecare experienta, cu fiecare tristete, cu fiecare maturizare, cu primul rid, cu fiecare despartire, cu fiecare prieten pierdut, cu fiecare cicatrice, cu fiecare indragostire, cu fiecare entuziasm...
dar sunt inca in viata... si ceea ce moare de fapt se transforma in altcineva... un eu pe care uneori nu-l recunosc, daca n-ar mai ascunde copilul de alta data.
da-mi o bucatica de ciocolata si fa-ma sa cred ca sunt fericita cu ceea ce am :)
stii doar ca nu ma multumesc doar reusitele de pe cateva fatete.
fa-ma sa cred ca merita sa ma trezesc dimineata in zilele de lucru, ca merita sa zambesc frumos si sa imi pun masca de ingenua, ca merita sa imi pierd 71,42% din fiecare saptamana... fa-ma sa imi gasesc motive...
nu vreau sa cred ca totul se intampla cu un motiv... mi-e frica sa ma gandesc ca as putea sa merit ce mi se intampla... pentru ca stiu ce sunt, ce am fost si cum m-am purtat... mi-e teama sa mi se indeplineasca dorinte prostesti care poate nici nu au fost adevarate...
mi-e teama de mine... si totusi... uneori mi-e dor de mine... de mine vesela, trista sau tanara... de mine singura, cu tine sau aiurea...
mi se face dor de noi... de ceea ce devin atunci cand sunt alaturi de tine, de felul in care uit de griji pentru un timp, de felul in care plutesc si devin aeriana, de felul in care imi mangai parul si iti odihnesti bratul pe umerii mei... de prea multe si poate prea putin descrise in cuvinte....
dulcea pasare a visarii, margelele transparente ale cuvintelor...
noi doi... indraznesc sa ne proiectez imaginea departe, intr-o noapte senina, pe un bulevard tacut, cu accente exotice si arome apetisante... indraznesc sa visez, sa prind aripi si sa imi iau zborul.
indraznesc sa sper ca voi fi asa cum imi doresc... ca voi iesi din umbra indoielilor si a spaimelor nerostite. indraznesc sa sper ca voi putea sa cant si eu "noi doi si-o umbrela" in viitoarele zile ploioase...
luni, 22 octombrie 2007
A trecut o vreme...
Demult, pe cand eram doar un copil... am simtit ca a trecut vremea holerei si a trandafirilor.
Apoi am inceput sa simt cum imi trece vremea, cum ma pierd de-a lungul anilor, zilelor...
Si pentru mine au trecut multe vremuri..
A trecut vremea cafelei cu lapte si mult zahar...
A trecut vara si mi-e dor de plimbarile lungi in noptile calde...
A trecut timpul si mi-e dor de bobocii sentimentelor...
A trecut ceva vreme de cand nu mi-am cerut iertare...
A trecut ceva vreme de cand nu te-am sarutat....
Si totusi...
Imi aduc aminte de senzatia cafelei fierbinti dimineata...
De fluturii din stomac...
De textura petalelor de trandafir...
De caldura noptilor senine de vara...
De ciocolata amaruie...
De jocuri, enigme si mister...
De luna aproape plina...
De poezie...
De mirosul pielii tale si de mainile tale...
De gustul saruturilor tale...
De mine...
duminică, 21 octombrie 2007
Sub piele
Uneori ma transform.
Involuntar... e seara... merg repede spre casa... cu pas grabit, cu muzica rasunandu-mi tare in urechi... atat de tare incat nu mai pot auzi fosnetul frunzelor uscate pe care le imprastie pasii mei, masinile, zgomotul orasului... pe strada pustie imi simt doar respiratia agitata, precipitata, aproape gafaind, in ritmul alert al pasilor... si simt cum ma transform intr-un animal de prada, intr-o fiinta instinctuala, gata de atac. Prind ceva din privirea pradatorului care si-a fixat victima, simt cum mi se incordeaza atentia si cum ma transform intr-o tigroaica. Acea tigroaica ar incerca sa iti muste buzele si sa isi ingroape ziua in pieptul tau...
O tigroaica insetata de razbunarea fiecarei secunde trecute fara rost... razvratita impotriva lumii si impotriva ei... ratacita intre sunete ascutite si cuvinte...
Se spune ca sub piele toti suntem la fel... oare???
luni, 15 octombrie 2007
Presupun...
Yo no lo sé de cierto
Yo no lo sé de cierto, pero supongo
que una mujer y un hombre
algún día se quieren,
se van quedando solos poco a poco,
algo en su corazón les dice que están solos,
solos sobre la tierra se penetran,
se van matando el uno al otro.
Todo se hace en silencio.
Como se hace la luz dentro del ojo.
El amor une cuerpos.
En silencio se van llenando el uno al otro.
Cualquier día despiertan, sobre brazos;
piensan entonces que lo saben todo.
Se ven desnudos y lo saben todo.
(Yo no lo sé de cierto. Lo supongo)
(Jaime Sabines -Yo no lo sé de cierto)
Presupun ca voi afla...
Presupun ca voi fi si eu lumina de luni dupa-masa si va observa cineva ca am dimineata pofta de joaca...
Presupun ca peste ani va fi ridicat un pahar, spunandu-mi-se "a toi"...
Presupun ca trebuie sa fie "the end of the world as we know it" ...
Presupun...
Yo no lo sé de cierto, pero supongo
que una mujer y un hombre
algún día se quieren,
se van quedando solos poco a poco,
algo en su corazón les dice que están solos,
solos sobre la tierra se penetran,
se van matando el uno al otro.
Todo se hace en silencio.
Como se hace la luz dentro del ojo.
El amor une cuerpos.
En silencio se van llenando el uno al otro.
Cualquier día despiertan, sobre brazos;
piensan entonces que lo saben todo.
Se ven desnudos y lo saben todo.
(Yo no lo sé de cierto. Lo supongo)
(Jaime Sabines -Yo no lo sé de cierto)
Presupun ca voi afla...
Presupun ca voi fi si eu lumina de luni dupa-masa si va observa cineva ca am dimineata pofta de joaca...
Presupun ca peste ani va fi ridicat un pahar, spunandu-mi-se "a toi"...
Presupun ca trebuie sa fie "the end of the world as we know it" ...
Presupun...
joi, 11 octombrie 2007
Post blue
It's in the water, baby... it's between you and me...
Zi de zi imi desfac existenta in fragmente... si le impart selectiv cu cei din jur...
Si nimeni nu ma stie in intregime...
Doar eu si cu mine, ne privim in oglinda si stim ca intre noi raman multe secrete, multe ganduri si multe dorinte... Trairi secrete din viata mea secreta... Le vad pe toate si mai ales vad cum imi lipseste mandria de a le recunoaste...
Si uneori imi doresc sa ma dezbraci de secrete, sa ma golesti de ganduri, sa imi ghicesti dorintele si sa ma lasi proaspata ca un nou-nascut. Imi doresc sa ma dezbraci de valurile intunecate si sa imi redai stralucirea interioara, puterea de a ma abandona in bratele tale, de a deschide toate usile secrete acoperite de panze de paianjen si iedera. Imi doresc sa intri, sa deschizi ferestrele si mai ales usile coliviilor, sa eliberezi dulcile pasari ale tineretii. Cheia era la mine, am ascuns-o bine undeva si am reusit sa uit... Era o cheie mica, innegrita si stramba, cu o panglica pastelata si o funda delicata... Trebuie doar sa iti doresti, sa inchizi ochii, sa deschizi palma si, probabil, o sa iti apara, si nu o sa stii decat daca vei fi atent, pentru ca are greutatea si consistenta unei batai din aripi de fluturi albastri...
Zi de zi imi desfac existenta in fragmente... si le impart selectiv cu cei din jur...
Si nimeni nu ma stie in intregime...
Doar eu si cu mine, ne privim in oglinda si stim ca intre noi raman multe secrete, multe ganduri si multe dorinte... Trairi secrete din viata mea secreta... Le vad pe toate si mai ales vad cum imi lipseste mandria de a le recunoaste...
Si uneori imi doresc sa ma dezbraci de secrete, sa ma golesti de ganduri, sa imi ghicesti dorintele si sa ma lasi proaspata ca un nou-nascut. Imi doresc sa ma dezbraci de valurile intunecate si sa imi redai stralucirea interioara, puterea de a ma abandona in bratele tale, de a deschide toate usile secrete acoperite de panze de paianjen si iedera. Imi doresc sa intri, sa deschizi ferestrele si mai ales usile coliviilor, sa eliberezi dulcile pasari ale tineretii. Cheia era la mine, am ascuns-o bine undeva si am reusit sa uit... Era o cheie mica, innegrita si stramba, cu o panglica pastelata si o funda delicata... Trebuie doar sa iti doresti, sa inchizi ochii, sa deschizi palma si, probabil, o sa iti apara, si nu o sa stii decat daca vei fi atent, pentru ca are greutatea si consistenta unei batai din aripi de fluturi albastri...
miercuri, 10 octombrie 2007
Back to school
primul curs din ultimul semestru ....
sumarizand: plictisitor, neinteresant, redundant
in timp ce proful vorbea, mi-am lasat gandurile sa alunece pe marginea unor expresii izolate din discursul lui.
de mentionat ca proful este un mosh care arata a baba si nu prea are ce cauta in facultate...
"costul performantei" - mda... un salariu de kkt pentru un absolvent de ase cu potential de dezvoltare
"costul cu publicitatea e uneori irecuperabil" - avand in vedere cum se duc promotionalele pe apa sambatei, aici are dreptate
"economiile" - se vor duce si alea pe apa sambetei daca mai scap la shopping
"organizatie prestatoare de servicii" - adica presteaza pentru cine baga banu'
"caile ferate" - no way, to de airport, baby!
"platforma" - de care? petroliera? ca se fac bani prin rompetrol...
"nu respectam reguli" - pt ca eu stiu "tricks"
"situatii extrem de delicate" - my gosh... intr-adevar, iar am niste semne... cam delicata pielea mea...
"costurile calitatii" - 3 mil pantofi de la musette... versus 600 sau 800 din big
"managementul calitatii" - sublim si inexistent... cu toate ca extrem de prezent in realitatea facultatii si in sechelele constiintei studentului de management
"modelul managerial" - oameni cu bani, care circula la business class si stau la hoteluri de multe stele
"studentii care sunt la master" - niste tineri frustrati care vor sa primeasca o hartie cu stampila si un rand in plus la un cv
"optica contractuala" - de fiecare data uit sa imi pun ochelarii cand stau mult la calc si iar o sa mi se usuce corneea...
"managementul prin costuri" - o materie care da de mancare unui prof care ar trebui sa se duca acasa, unde il asteapta o doamna distinsa, imbracata in negru si cu o unealta agricola in mana
"examenul e cu cartea pe masa" - adica inca un examen la care sa copiez si sa vrajesc... holy shit!.. ce-am fost si ce-am ajuns....
"veti realiza un proiect" - e la moda rau de tot chestia asta... toata lumea face proiecte sau devine project manager
"subiectele vor fi foarte numeroase" - cata frunza si iarba, maria ta!
"erati 200, acum sunteti 70" - mda.. aia 130 au fost mai inteligenti si ori nu-si mai pierd vremea, ori au emigrat de mult....
"putem sta de vorba" - n-as sta de vorba cu tine nici sa ma bata cineva, nici sa ma plateasca, nici sa ma omoare....
"o sa intrati pe probleme" - nu zau... poate o sa ne si bagam sau scoatem... pe probleme si din probleme, ca sa zic asa...
"o posibilitate de notare" - hai.. las-o cum a cazut.. noi ne facem ca invatam, tu te faci ca ne corectezi lucrarile... timpul trece, banu' intra in cont, diploma se tipareste.. noi cu drag si spor muncim...
"cei care vor face lucrarea de disertatie cu mine" - ... saracii!... Blessed the ones who enter the empire of doom...
"cate pagini veti scrie" - pai, dam copy paste, print preview si print... si gata proiectul!
"prezentarea generala a organizatiei" - o corporatie multinationala, multilateraldezvoltata, multi... extra... super... mega... pe bune?!?!?!?!?
"desfasoara un obiect de activitate" - ok.. a trecut intriga.. am ajuns la desfasurarea actiunii.. ma intreb ce ne pregatesti pt punctul culminant...
"clientii sunt aceia care aduc venituri" - mda... fraierii care vin cu banu' si isi iau tzeapa...
"ati facut ABC?" - nuuu.. .doar de 1000 de ori in facultate si de vreo cateva ori la cursurile de spangleza si germana...
"evenimente importante generatoare de cheltuieli" - adica nunti, botezuri si inmormantari???
"locul unde o faceti" - hmmmm... in primul rand ce sa facem? ... si in al doilea rand ... sa vedem... interesanta problematica locatiei... :P
"se ocupa de finante si banci" - OMG! toata lumea se ocupa de asta.... pe strada mea sunt mai multe banci decat magazine alimentare....
"am sa stau de vorba cu fiecare daca doreste" - eu nu doreste. multumesc pentru intrebare
"putem sa luam o alta categorie" - puteti sa luati ce vreti... parerea mea...
"o analiza critica a acestor caracteristici" - cat de critica? should i give the worst of my critical talents? mi-e ca o sa te sperii de rautatea criticilor mele....
"este necesar sa identificam aceste chestiuni" - mda... cum ar zice proful meu de mate: 'e trivial! se mai chinuie cu chestia asta unii din honolulu si din cateva state indepartate din siberia'
"cand ma deplasam spre galati" - daca ti-a placut acolo, de ce n-ai ramas acolo??????
"trebuie sa fii nebun sa-i faci altuia subiectul la examen" - common... depinde de ce-ti iese: banutzii, avantajele... everything pays, the problem is how much?????
"puteti sa faceti corelatii spectaculoase" - mhm... nici nu stii tu ce corelatii spectaculoase fac sinapsele mele... si daca ai avea o idee, probabil te-ai shoca definitiv
"este economics-ul pe care il fac alte universitati" - common, be serious... cum naiba sa fie aceeasi chestie rahatul asta cu un curs de la harvard sau yale??? hai sa fim realisti, sa lasam caramida sa ne loveasca.... am facut o scoala care nu se recunoaste si continuam cu un master care nu se recunoaste....
"am un limbaj mai putin formal" - wow... sa ma astept la ceva cu parental advisory sau bipuri in timpul elucubratiilor de la catedra?
"nu vin in viteza" - nici noi, nici nu vom mai veni, dar, nu trebuia sa spun asta, ca poate aveati iluzii si sperante de prezenta in sala....
"ce legatura au procedurile cu managementul si ce trebuie sa stie un manager?" - simplu, cum sa dea vina pe celalalt sau sa paseze matza peste gard... in timp ce isi acopera urmele...
"ce categorii de salarii exista?" - pai, vi le spun eu: de kkt, de batjocura, mici, medii, satisfacatoare, mari, motivante, exorbitante, inimaginabile, fara acoperire reala....etc
"ce se poate face la hollywood multiplex? se poate face lucrarea de disertatie?" - mh.. se pot face multe chestii ... depinde de unghiul in care privesti situatia....
"evident puteti face proiectul si in aceasta directie" - wow.. ce de directii, ce de destinatii... vreau si eu un bilet low cost spre directia future CEO
"ce inseamna schimbare" - simplu: eu la munca vs. eu in timpul liber :P
"nu toate ideile au sansa de a fi introduse in practica" - cam asa ceva: a se vedea magazinul meu virtual de lenjerie custom made si barul de gay...
"de saptamana viitoare intrati in normalitate" - si eu care credeam ca sunt normala. imi plac persoanele de sex opus, oare acum normalitatea s-a schimbat?
"e pacat sa pierdeti anumite lucruri" - mda, banii pe dobanzi la banci, mintile, neuronii, timpul la cursul asta...
"dumneavoastra ati facut 5 ani" - mnu... am facut 24!
"eu cred ca astazi ne oprim aici" - ce vorbesti, tataie..? eu cred ca semestrul asta ma opresc aici si ne vedem la examen
"aceasta tema poate sta la baza unei analize profunde" - cat de profunde? yoga, transa, hipnoza, sau... tuseu rectal?!?!?!
"o interpretare a problemelor manageriale" - mda.. problemele grave ale managerului stresat de chestiuni dificile, fata de executantul cu creierul deja ars, care nu mai poate sa isi puna probleme, pt ca nu are timp sa le gandeasca...
"cam atat pe ziua de azi" - thank god it's over!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
sumarizand: plictisitor, neinteresant, redundant
in timp ce proful vorbea, mi-am lasat gandurile sa alunece pe marginea unor expresii izolate din discursul lui.
de mentionat ca proful este un mosh care arata a baba si nu prea are ce cauta in facultate...
"costul performantei" - mda... un salariu de kkt pentru un absolvent de ase cu potential de dezvoltare
"costul cu publicitatea e uneori irecuperabil" - avand in vedere cum se duc promotionalele pe apa sambatei, aici are dreptate
"economiile" - se vor duce si alea pe apa sambetei daca mai scap la shopping
"organizatie prestatoare de servicii" - adica presteaza pentru cine baga banu'
"caile ferate" - no way, to de airport, baby!
"platforma" - de care? petroliera? ca se fac bani prin rompetrol...
"nu respectam reguli" - pt ca eu stiu "tricks"
"situatii extrem de delicate" - my gosh... intr-adevar, iar am niste semne... cam delicata pielea mea...
"costurile calitatii" - 3 mil pantofi de la musette... versus 600 sau 800 din big
"managementul calitatii" - sublim si inexistent... cu toate ca extrem de prezent in realitatea facultatii si in sechelele constiintei studentului de management
"modelul managerial" - oameni cu bani, care circula la business class si stau la hoteluri de multe stele
"studentii care sunt la master" - niste tineri frustrati care vor sa primeasca o hartie cu stampila si un rand in plus la un cv
"optica contractuala" - de fiecare data uit sa imi pun ochelarii cand stau mult la calc si iar o sa mi se usuce corneea...
"managementul prin costuri" - o materie care da de mancare unui prof care ar trebui sa se duca acasa, unde il asteapta o doamna distinsa, imbracata in negru si cu o unealta agricola in mana
"examenul e cu cartea pe masa" - adica inca un examen la care sa copiez si sa vrajesc... holy shit!.. ce-am fost si ce-am ajuns....
"veti realiza un proiect" - e la moda rau de tot chestia asta... toata lumea face proiecte sau devine project manager
"subiectele vor fi foarte numeroase" - cata frunza si iarba, maria ta!
"erati 200, acum sunteti 70" - mda.. aia 130 au fost mai inteligenti si ori nu-si mai pierd vremea, ori au emigrat de mult....
"putem sta de vorba" - n-as sta de vorba cu tine nici sa ma bata cineva, nici sa ma plateasca, nici sa ma omoare....
"o sa intrati pe probleme" - nu zau... poate o sa ne si bagam sau scoatem... pe probleme si din probleme, ca sa zic asa...
"o posibilitate de notare" - hai.. las-o cum a cazut.. noi ne facem ca invatam, tu te faci ca ne corectezi lucrarile... timpul trece, banu' intra in cont, diploma se tipareste.. noi cu drag si spor muncim...
"cei care vor face lucrarea de disertatie cu mine" - ... saracii!... Blessed the ones who enter the empire of doom...
"cate pagini veti scrie" - pai, dam copy paste, print preview si print... si gata proiectul!
"prezentarea generala a organizatiei" - o corporatie multinationala, multilateraldezvoltata, multi... extra... super... mega... pe bune?!?!?!?!?
"desfasoara un obiect de activitate" - ok.. a trecut intriga.. am ajuns la desfasurarea actiunii.. ma intreb ce ne pregatesti pt punctul culminant...
"clientii sunt aceia care aduc venituri" - mda... fraierii care vin cu banu' si isi iau tzeapa...
"ati facut ABC?" - nuuu.. .doar de 1000 de ori in facultate si de vreo cateva ori la cursurile de spangleza si germana...
"evenimente importante generatoare de cheltuieli" - adica nunti, botezuri si inmormantari???
"locul unde o faceti" - hmmmm... in primul rand ce sa facem? ... si in al doilea rand ... sa vedem... interesanta problematica locatiei... :P
"se ocupa de finante si banci" - OMG! toata lumea se ocupa de asta.... pe strada mea sunt mai multe banci decat magazine alimentare....
"am sa stau de vorba cu fiecare daca doreste" - eu nu doreste. multumesc pentru intrebare
"putem sa luam o alta categorie" - puteti sa luati ce vreti... parerea mea...
"o analiza critica a acestor caracteristici" - cat de critica? should i give the worst of my critical talents? mi-e ca o sa te sperii de rautatea criticilor mele....
"este necesar sa identificam aceste chestiuni" - mda... cum ar zice proful meu de mate: 'e trivial! se mai chinuie cu chestia asta unii din honolulu si din cateva state indepartate din siberia'
"cand ma deplasam spre galati" - daca ti-a placut acolo, de ce n-ai ramas acolo??????
"trebuie sa fii nebun sa-i faci altuia subiectul la examen" - common... depinde de ce-ti iese: banutzii, avantajele... everything pays, the problem is how much?????
"puteti sa faceti corelatii spectaculoase" - mhm... nici nu stii tu ce corelatii spectaculoase fac sinapsele mele... si daca ai avea o idee, probabil te-ai shoca definitiv
"este economics-ul pe care il fac alte universitati" - common, be serious... cum naiba sa fie aceeasi chestie rahatul asta cu un curs de la harvard sau yale??? hai sa fim realisti, sa lasam caramida sa ne loveasca.... am facut o scoala care nu se recunoaste si continuam cu un master care nu se recunoaste....
"am un limbaj mai putin formal" - wow... sa ma astept la ceva cu parental advisory sau bipuri in timpul elucubratiilor de la catedra?
"nu vin in viteza" - nici noi, nici nu vom mai veni, dar, nu trebuia sa spun asta, ca poate aveati iluzii si sperante de prezenta in sala....
"ce legatura au procedurile cu managementul si ce trebuie sa stie un manager?" - simplu, cum sa dea vina pe celalalt sau sa paseze matza peste gard... in timp ce isi acopera urmele...
"ce categorii de salarii exista?" - pai, vi le spun eu: de kkt, de batjocura, mici, medii, satisfacatoare, mari, motivante, exorbitante, inimaginabile, fara acoperire reala....etc
"ce se poate face la hollywood multiplex? se poate face lucrarea de disertatie?" - mh.. se pot face multe chestii ... depinde de unghiul in care privesti situatia....
"evident puteti face proiectul si in aceasta directie" - wow.. ce de directii, ce de destinatii... vreau si eu un bilet low cost spre directia future CEO
"ce inseamna schimbare" - simplu: eu la munca vs. eu in timpul liber :P
"nu toate ideile au sansa de a fi introduse in practica" - cam asa ceva: a se vedea magazinul meu virtual de lenjerie custom made si barul de gay...
"de saptamana viitoare intrati in normalitate" - si eu care credeam ca sunt normala. imi plac persoanele de sex opus, oare acum normalitatea s-a schimbat?
"e pacat sa pierdeti anumite lucruri" - mda, banii pe dobanzi la banci, mintile, neuronii, timpul la cursul asta...
"dumneavoastra ati facut 5 ani" - mnu... am facut 24!
"eu cred ca astazi ne oprim aici" - ce vorbesti, tataie..? eu cred ca semestrul asta ma opresc aici si ne vedem la examen
"aceasta tema poate sta la baza unei analize profunde" - cat de profunde? yoga, transa, hipnoza, sau... tuseu rectal?!?!?!
"o interpretare a problemelor manageriale" - mda.. problemele grave ale managerului stresat de chestiuni dificile, fata de executantul cu creierul deja ars, care nu mai poate sa isi puna probleme, pt ca nu are timp sa le gandeasca...
"cam atat pe ziua de azi" - thank god it's over!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
luni, 1 octombrie 2007
Toamna...
A venit, a venit toamna... acopera-mi inima cu ceva...
cu umbra unui copac, cu frunze uscate sau cu un pumn de pamant...
A venit o noua tristete, si-a intins aripile peste mine si mi-a dat tarcoale...
Si intr-o zi pot sa fiu senina, sa imprastii frunzele cazute de pe alei, in alta pot fi veninoasa si aproape letala.
Iar dupa ce ai infipt pumnalul in inima unui om, deja e tarziu sa plangi si sa-ti ceri scuze, sa-ti pui cenusa in cap si saruti.
Asa ca imi cer scuze, imi cer scuze ca sunt, ca vreau sa nu mai fiu, ca vreau prea mult sau ca nu accept nimic...
Imi cer scuze si spun ca iubesc, desi mi-e teama ca nu stiu ce e iubirea...
cu umbra unui copac, cu frunze uscate sau cu un pumn de pamant...
A venit o noua tristete, si-a intins aripile peste mine si mi-a dat tarcoale...
Si intr-o zi pot sa fiu senina, sa imprastii frunzele cazute de pe alei, in alta pot fi veninoasa si aproape letala.
Iar dupa ce ai infipt pumnalul in inima unui om, deja e tarziu sa plangi si sa-ti ceri scuze, sa-ti pui cenusa in cap si saruti.
Asa ca imi cer scuze, imi cer scuze ca sunt, ca vreau sa nu mai fiu, ca vreau prea mult sau ca nu accept nimic...
Imi cer scuze si spun ca iubesc, desi mi-e teama ca nu stiu ce e iubirea...
sâmbătă, 29 septembrie 2007
Give me a reason...
Pentru ca niciodata nu ascult cand mi se spune ce e bine...
pentru ca nu o ascultam pe mama sa nu alerg si ajungeam sa-mi scoata cu penseta pietricelele din genunchi,
pentru ca n-am ascultat cand mi s-au dat tratamente si mi-am imbatranit arterele,
pentru ca n-am ascultat cand toata lumea imi spunea ca nu va merge o relatie, dar eu am tras de ea pana cand am ajuns sa ma urasc,
pentru ca nu ascult atunci cand mi se spune sa nu imi fac griji si reusesc intotdeauna sa imi ucid neuroni, sa imi provoc nelinisti si sa ma autoflagelez cu regrete,
pentru ca nu am ascultat sfatul sa imi analizez disponibilitatea de a ma arunca in vartej... si acum nu stiu cum sa mai ies la lumina, nu stiu cum sa mai iau o gura de aer,
pentru ca nu ascult atunci cand mi se spune ca gresesc si ma scufund in nisipul lor miscator, si cu orgoliu, refuz mana care m-ar putea aduce inapoi,
pentru ca pur si simplu nu vreau sa ascult, nu vreau sa imi ascult vocile ratiunii, a sentimentelor si a instinctului care imi soptesc sau striga in minte...
pentru ca nu vreau sa recunosc ca am gresit si ca mereu gresesc...
pentru ca sunt om...
pentru ca nu mai vreau sa fiu,
pentru ca nu mai vreau sa gasesc cunoasterea, intelepciunea, sentimentele...
pentru ca nu mai vreau sa aud, sa privesc, sa ating, sa adulmec, sa degust, in total, nu mai vreau sa simt nimic,
pentru ca nu mai vreau sa ma cunosc, sa ma percep, sa ma gasesc in fiecare dimineata cand ma trezesc,
pentru ca nu mai vreau sa aud "ti-am spus" sau "ai vazut" sau "eram sigur(a)"....
pentru ca nu mai vreau nimic si
pentru ca vreau totul...
pentru ca nu o ascultam pe mama sa nu alerg si ajungeam sa-mi scoata cu penseta pietricelele din genunchi,
pentru ca n-am ascultat cand mi s-au dat tratamente si mi-am imbatranit arterele,
pentru ca n-am ascultat cand toata lumea imi spunea ca nu va merge o relatie, dar eu am tras de ea pana cand am ajuns sa ma urasc,
pentru ca nu ascult atunci cand mi se spune sa nu imi fac griji si reusesc intotdeauna sa imi ucid neuroni, sa imi provoc nelinisti si sa ma autoflagelez cu regrete,
pentru ca nu am ascultat sfatul sa imi analizez disponibilitatea de a ma arunca in vartej... si acum nu stiu cum sa mai ies la lumina, nu stiu cum sa mai iau o gura de aer,
pentru ca nu ascult atunci cand mi se spune ca gresesc si ma scufund in nisipul lor miscator, si cu orgoliu, refuz mana care m-ar putea aduce inapoi,
pentru ca pur si simplu nu vreau sa ascult, nu vreau sa imi ascult vocile ratiunii, a sentimentelor si a instinctului care imi soptesc sau striga in minte...
pentru ca nu vreau sa recunosc ca am gresit si ca mereu gresesc...
pentru ca sunt om...
pentru ca nu mai vreau sa fiu,
pentru ca nu mai vreau sa gasesc cunoasterea, intelepciunea, sentimentele...
pentru ca nu mai vreau sa aud, sa privesc, sa ating, sa adulmec, sa degust, in total, nu mai vreau sa simt nimic,
pentru ca nu mai vreau sa ma cunosc, sa ma percep, sa ma gasesc in fiecare dimineata cand ma trezesc,
pentru ca nu mai vreau sa aud "ti-am spus" sau "ai vazut" sau "eram sigur(a)"....
pentru ca nu mai vreau nimic si
pentru ca vreau totul...
Then & Now
De mult... acum 5 - 6 ani, poate mai mult, scriam despre:
Trandafirii rosii
A trecut vremea albastrului pal
Care s-a topit de mult,
Acum a venit vremea trandafirilor
Şi a frunzelor mari ridicate spre soare.
Noi, pictaţi în culorile războiului,
Cu sânge de căpşună pe faţă,
Aşteptăm ca peste noapte
Să înceapă să miroase violent a tei. .
În lupta seninului cu ploaia
Ne vom oxida uşor
Şi, încet, încet, ne vom apleca frunţile
Să sărutăm pământul.
E vremea trandafirilor roşii
Şi a parfumului.
Dar acum e toamna, si eu am imbatranit... asa ca privesc un pic altfel trandafirii:
Au trecut ani, frunze si flori,
oameni si iubiri, prin vreme...
Acum e toamna mea, un fel de
primavara a sentimentelor incorsetate.
Eu, deghizata in regina, amazoana,
femeie, cu sufletul patat de sange,
Astept intelepciunea sa infloreasca
in fiecare toamna, in fiecare trandafir...
In toamna mea iubita, ma aplec in vant,
ma culc cu capul pe pamant,
inganand un cantec bland si asteptand
ploaia, sa-mi spele sufletul si sa-mi oxideze gandurile...
E timpul sa-mi admir trandafirii rosii
si sa-mi inchin un pahar de vin...
Trandafirii rosii
A trecut vremea albastrului pal
Care s-a topit de mult,
Acum a venit vremea trandafirilor
Şi a frunzelor mari ridicate spre soare.
Noi, pictaţi în culorile războiului,
Cu sânge de căpşună pe faţă,
Aşteptăm ca peste noapte
Să înceapă să miroase violent a tei. .
În lupta seninului cu ploaia
Ne vom oxida uşor
Şi, încet, încet, ne vom apleca frunţile
Să sărutăm pământul.
E vremea trandafirilor roşii
Şi a parfumului.
Dar acum e toamna, si eu am imbatranit... asa ca privesc un pic altfel trandafirii: Au trecut ani, frunze si flori,
oameni si iubiri, prin vreme...
Acum e toamna mea, un fel de
primavara a sentimentelor incorsetate.
Eu, deghizata in regina, amazoana,
femeie, cu sufletul patat de sange,
Astept intelepciunea sa infloreasca
in fiecare toamna, in fiecare trandafir...
In toamna mea iubita, ma aplec in vant,
ma culc cu capul pe pamant,
inganand un cantec bland si asteptand
ploaia, sa-mi spele sufletul si sa-mi oxideze gandurile...
E timpul sa-mi admir trandafirii rosii
si sa-mi inchin un pahar de vin...
marți, 25 septembrie 2007
I raise my glass and say "here's to you" ...
In scurtul moment dintre inchiderea si deschiderea pleoapelor din reflexul normal sau exacerbat de administrarea unor substante extrem de legale si de utile, sub sau in afara influentei unor alte substante interzise in anumite culturi, se pot intampla nenumarate lucruri care sa te schimbe.
Mai ales atunci cand sunt eu si trec de la o extrema la alta... de la abisul pesimist, in care nimic nu are rost si nu merita, la optimismul debordant, unde parca stiu ca o sa am casuta mea, si eventual o familie, daca nu, macar o fetita blonda, cu ochi albastri si parul carliontat si pufos (as putea sa accept si ideea de baiat, dar inca ma mai gandesc)... si ca o sa vizitez lumea si o sa am ce povesti cand o sa fiu batrana...
Trec de la momente in care nu stiu ce vreau si nu inteleg de ce nu ma pot gasi eu pe mine...la momente in care pulseaza viata in inima mea.
Si cand am mangaiat-o pe mama si i-am spus "e 11.20. te pup si plec", de fapt, imi doresc sa fi stiut ca ii spun "te iubesc si iti multumesc". Ea mi-a raspuns somnoroasa "ia-ti cheile si vezi, incuie si jos cand te intorci"... si ma simteam de parca mi-ar fi spus ca ma iubeste.
In cele doua minute in care am stat pe trepte asteptandu-te, sub copaci, privind luna aproape plina si ascultand linistea intrerupta doar de greieri, simteam cum mi se ascut perceptiile.
Iar cand te-am luat de mana stiam ca am pasit intr-un univers paralel, in care nu trebuia sa ma duc a doua zi la serviciu, nici sa ma intorc acasa.
Ai reusit sa ma topesti, ca pe o bucata de ciocolata stransa in pumn. Si am uitat de toate framantarile, de toate resentimentele si intrebarile: gustul seminecunoscut al tuturor "oare cum ar fi fost daca?", toate "de ce a fost asa?", "unde-as fi ajuns daca eram altfel?", toate intrebarile legate de istoria antica sau moderna a vietii mele...
Si acum, ating copertile cartilor si parca sunt iar departe, de mana ta, deasupra problemelor, intr-o "out of body experience" din care nu vreau sa ma desprind.
Le-as multumi tuturor celor care mi-au atins viata si mi-as dori ca ei sa stie ca daca le spun: "hey", "common", "scuze", "vin tarziu", "vrei sa te ajut", "mi-e dor sa te vad", "o sa fii bine", "nu e grav", de fapt le spun "va iubesc", "mi-e dor de voi", "fara voi nu pot sa exist" si chiar "mai tine-ma un pic in brate, nu-mi da drumul"... si tot ce poate n-am fost in stare sa spun la momentul potrivit...
Mi-as presara gandurile in vant, sa pluteasca usor, ca niste petale, sa ajunga la cei la care nu pot sau nu stiu cum sa ajung, sa raspandeasca frumusetea care infloreste uneori in mine.
À toi,À la petite fille que tu étais,
À celle que tu es encore souvent,
À ton passé, à tes secrets,
À tes anciens princes charmants...
duminică, 23 septembrie 2007
Espero curarme de mi en unos dias... en esta vida..
Espero curame de mi en unos dias, en unas semanas, en unos anos, en toda la vida...
Vivo con la esperanza que me voy a curar de mi...
Si pentru a ma vindeca de mine, de gandurile mele, trebuie sa ma opresc din fuga, sa nu mai alerg. Sa ma opresc si sa ma intorc spre oglinda, sa ma privesc in ochi si sa ma recunosc.
Am nevoie sa ma vad asa cum sunt, sa imi accept lumina si sa imi imbratisez intunericul...
Sa accept faptul ca am doua picioare care nu servesc numai atunci cand fug de gandurile mele, ci si atunci cand raman verticala, in ochiul uraganului; atunci cand plec spre "no man's land" pentru a ma regasi, iar atunci cand am senzatia ca imi lipseste un punct de sprijin si devin vulnerabila, trebuie sa-mi aduc aminte ca am nevoie doar de mine, ca puterea de a merge mai departe e ascunsa in circumvolutiuni si sinapse, si trebuie doar sa aprind fitilul si sa o eliberez.
Si, uneori, in tacerea din mine, aud o voce soptindu-mi cald in ureche: "Vanity ... definitely my favorite sin".
Vanitatea, mandria de a cadea mereu cu ochii ridicati, de a lovi fara sa clipesc, de a fi cruda si in acelasi timp foarte vulnerabila, de a juca teatru si de a ma prabusi fara sa se observe...
Astept sa ma vindec de mine, sa gasesc leacul, sa gasesc iesirea. Probabil am nevoie de timp, de absenta, de singuratate. Probabil nu mai am nevoie de bucati din mine, bucati pe care sa le abandonez impreuna cu gandurile grele, undeva, intr-un tomberon, pentru a fi distruse sau reciclate si impachetate frumos intr-un ambalaj stralucitor si colorat, care sa distraga atentia de la continutul reprelucrat si in general incomod.
Asa ca, in picioare, in mijlocul gandurilor, astept sa ma vindec de mine. Nu stiu daca procesul e natural, ca ploaia sau vantul, ca lacrimile si tremuratul... Sau daca e nevoie sa ma implic, sa caut si sa analizez, sa extirp si sa recompun gandurile...
Inca mai stau, singura, in mijlocul "no man's land"-ului meu, asteptand sa ma vindec, asteptand sa devin independenta si sa ma ridic, deasupra mea, unde nu ma mai pot atinge si nu-mi mai pot lasa cicatrici toate gandurile adunate in nori taiosi...
Inca mai astept... dar nu stiu ce anume: o boare din vantul schimbarii, o ploaie care sa-mi sece toate lacrimile, un nou rasarit de luna pe un tarm intunecat...
Inca mai astept... doar am toata viata inainte... cel putin asa mi se spune... toata viata... care viata? si cata certitudine pot sa am ca va mai dura o saptamana, un an sau mai mult?
Nu-i rau, oricum, "desi afli prea tarziu ca pana si vietile cele mai lungi si folositoare nu ajung pentru nimic altceva decat ca sa inveti sa traiesti".
Astept sa ma vindec de mine, inainte sa ii contaminez pe altii...
miercuri, 19 septembrie 2007
Excess baggage...
Un lucru dragut atunci cand vrei sa zbori, e ca ai o limita pentru bagaje. 20 sau 23 de kg, in functie de linia aeriana. Asa ca nu iti permiti sa tragi dupa tine toate lucrurile care te sufoca, te strang, la fel ca o panza de paianjen sau ca niste liane.
Iei strictul necesar, prezentul, totul impachetat in flacoane mici si ambalaje "travel friendly"... urmeaza un la revedere si poate cateva saruturi si imbratisari pe fuga, inainte sa se inchida check-in-ul...
Ce pacat ca in viata nimeni nu mi-a impus niciodata o limita a bagajului. Port dupa mine bucati de trecut, de prezent si schite ale viitorului....
Gasesc pe birou, in cutii, in sertare, in dosare uitate, zeci de amintiri, bilete de autobuz sau de tren din vechile excursii, poze, notite cu un titlu de melodie, umbreluta din cocktail-ul de la mare de acum cativa ani, bonul de la o bluza preferata, eticheta roz de la lenjeria de dantela, o cutiuta de bomboane...
si multe alte nimicuri care la vremea lor au fost ceva... pentru mine sau pentru cineva...
Cand am facut curat, am aruncat o parte din amintirile dureroase sau incomode pentru "noul eu", am rupt o poza, am aruncat chibritul cu care am aprins lumanarile de revelion, am sortat "binele" de "rau" si mi-am etichetat trairile...
Si, desigur, mi-am promis sa nu ma mai uit inapoi si sa nu mai acumulez nimicuri si dureri...
Dar, analizandu-ma pe scurt... vad ca e firea mea...
Si cel mai mult ma caracterizeaza geanta mea si continutul ei SF: biletele de la cinematograf de acum cateva saptamani; ambalajul de la caramele, pe care n-am vrut sa il arunc pe jos; toate chitantele de la bancomat din ultima luna; un tichet de parcare; un breloc infantil; o cutiuta cu 2 bombonici de menta; o fiola de picaturi de ochi; un semn de carte; un biletel primit in timpul examenului; notite cu zborurile rezervate pentru sef si cu datele de contact ale persoanelor cu care interactionez; un ruj aproape terminat, dar pe care nu-l folosesc; o cutiuta cu parfum solid; un mp3 player in coma profunda datorata tacerii; cosmetice pe care nu le folosesc pentru ca nu dorm niciodata in alta parte decat acasa; carti de vizita ale unor oameni pe care ii cunosc foarte bine sau cu care nu am niciodata tangenta; un permis de biblioteca expirat din 2004 si care asteapta cuminte sa fie reinnoit; bonuri de la magazine; un memory stick pentru orice eventualitate....
nimicuri cu o viata a lor, care si-au insusit o parte din mine...
De fapt, nimicuri de sezon, care se schimba o data cu anotimpul, si sunt filtrate atunci cand schimb geanta... rezistand doar cele mai puternice.
Ma intreb daca are rost?
Sa purtam cu noi bagajul excesiv, sa il despachetam si refacem la fiecare popas, la fiecare nou inceput...
Iei strictul necesar, prezentul, totul impachetat in flacoane mici si ambalaje "travel friendly"... urmeaza un la revedere si poate cateva saruturi si imbratisari pe fuga, inainte sa se inchida check-in-ul...
Ce pacat ca in viata nimeni nu mi-a impus niciodata o limita a bagajului. Port dupa mine bucati de trecut, de prezent si schite ale viitorului....
Gasesc pe birou, in cutii, in sertare, in dosare uitate, zeci de amintiri, bilete de autobuz sau de tren din vechile excursii, poze, notite cu un titlu de melodie, umbreluta din cocktail-ul de la mare de acum cativa ani, bonul de la o bluza preferata, eticheta roz de la lenjeria de dantela, o cutiuta de bomboane...
si multe alte nimicuri care la vremea lor au fost ceva... pentru mine sau pentru cineva...
Cand am facut curat, am aruncat o parte din amintirile dureroase sau incomode pentru "noul eu", am rupt o poza, am aruncat chibritul cu care am aprins lumanarile de revelion, am sortat "binele" de "rau" si mi-am etichetat trairile...
Si, desigur, mi-am promis sa nu ma mai uit inapoi si sa nu mai acumulez nimicuri si dureri...
Dar, analizandu-ma pe scurt... vad ca e firea mea...
Si cel mai mult ma caracterizeaza geanta mea si continutul ei SF: biletele de la cinematograf de acum cateva saptamani; ambalajul de la caramele, pe care n-am vrut sa il arunc pe jos; toate chitantele de la bancomat din ultima luna; un tichet de parcare; un breloc infantil; o cutiuta cu 2 bombonici de menta; o fiola de picaturi de ochi; un semn de carte; un biletel primit in timpul examenului; notite cu zborurile rezervate pentru sef si cu datele de contact ale persoanelor cu care interactionez; un ruj aproape terminat, dar pe care nu-l folosesc; o cutiuta cu parfum solid; un mp3 player in coma profunda datorata tacerii; cosmetice pe care nu le folosesc pentru ca nu dorm niciodata in alta parte decat acasa; carti de vizita ale unor oameni pe care ii cunosc foarte bine sau cu care nu am niciodata tangenta; un permis de biblioteca expirat din 2004 si care asteapta cuminte sa fie reinnoit; bonuri de la magazine; un memory stick pentru orice eventualitate....
nimicuri cu o viata a lor, care si-au insusit o parte din mine...
De fapt, nimicuri de sezon, care se schimba o data cu anotimpul, si sunt filtrate atunci cand schimb geanta... rezistand doar cele mai puternice.
Ma intreb daca are rost?
Sa purtam cu noi bagajul excesiv, sa il despachetam si refacem la fiecare popas, la fiecare nou inceput...
luni, 10 septembrie 2007
Juego todos los dias...
Juegas todos los días con la luz del universo.
Sutil visitadora, llegas en la flor y en el agua.
Eres más que esta blanca cabecita que aprieto
como un racimo entre mis manos cada día.
[...]
Quiero hacer contigo
lo que la primavera hace con los cerezos.
Cineva mi-a spus intr-o scrisoare ca "Intotdeauna o sa fie in tine o firimitura de singuratate. Daca vrei sa-i pui culori frumoase, o sa-i spui unicitate, diferenta fata de marea masa. Daca nu, o sa-i spui inadaptare, ciudatenie, zapaceala, dramul tau de nebunie." si cu toate astea, cu toate durerile, cu toate framantarile, cu toate gandurile si cu toate melancoliile, "Mai ramane joaca cu margelele de sticla ale cuvintelor. Asta o sa-ti ramana mereu. O sa fie o pasiune, uneori un viciu, uneori o pacoste, cateodata o salvare."
da... ce-i drept imi raman macar margelele de sticla ale cuvintelor care se rostogolesc din degete...
Si totusi... mi-e dor de versuri, mi-e dor de poezii... mi-e dor...
sâmbătă, 8 septembrie 2007
In miscare, fugind de mine...
Uneori imi doresc sa ma urc la volan si sa pornesc fara tinta, fara sa cunosc drumul si fara sa imi pese de nimic, pana cand mi se termina benzina din rezervor, pana cand nu mai stiu de ce am plecat...
Uneori imi doresc sa ma inchid in camera mea, sa ma acopar cu toate pernele si sa plang pana cand ma deshidratez, sa plang pentru tot ce s-a intamplat in viata mea si a celorlalti, si pana nu mai stiu pentru ce plang.
De cele mai multe ori imi dau seama ca orice as alege, amandoua optiunile sunt indentice. Voi fugi sau voi plange, fara sa gasesc solutii, fara sa evit consecintele, mi-e totuna...
Si atunci, ma indepartez, merg, doar pentru a genera energie, doar pentru a imi ocupa timpul, ca sa nu ma mai pot gandi la nimic, sau ca vartejul gandurilor amestecate sa poata fi imprastiat usor de catre mersul grabit din ziua racoroasa de toamna.
Incep sa ma urasc din ce in ce mai mult.
Pentru ca stiu. Nu apartin. Timpului, spatiului, intamplarilor, lucrurilor, corpului meu, niciunor stari, nimanui...
Nu ma integrez, sau daca ma integrez, in mine stiu ca sunt falsa... prefabricata si semipreparata.
Nu reusesc sa fac ceva corect sau bine. Mereu ratez, esuez, gresesc, las sechele si defecte permanente.
Iar cand obtin ce mi-am dorit, imi dau seama cata nefericire pot sa aduc in jurul meu.
Ultima mea dorinta: sa am un loc al meu, numai al meu, turnul meu de fildes, unde sa raman intangibila si unde sa nu ma mai gaseasca nimeni atunci cand ma ascund de lume...
Pana si visele ma urmaresc si imi intuneca sentimentele cu absurditati si cu imagini distorsionate ale realitatii...
Cel mai mult ma urasc atunci cand sunt falsa. Cand ii pacalesc pe ceilalti si ma mint pe mine...
Atunci cand par fericita si de fapt, in interiorul meu plang... Atunci cand spun "totul e ok" si de fapt as vrea sa nu mai exist... Atunci cand am o viata perfecta si de fapt nu-mi gasesc locul in ea...
Uneori imi doresc sa ma inchid in camera mea, sa ma acopar cu toate pernele si sa plang pana cand ma deshidratez, sa plang pentru tot ce s-a intamplat in viata mea si a celorlalti, si pana nu mai stiu pentru ce plang.
De cele mai multe ori imi dau seama ca orice as alege, amandoua optiunile sunt indentice. Voi fugi sau voi plange, fara sa gasesc solutii, fara sa evit consecintele, mi-e totuna...
Si atunci, ma indepartez, merg, doar pentru a genera energie, doar pentru a imi ocupa timpul, ca sa nu ma mai pot gandi la nimic, sau ca vartejul gandurilor amestecate sa poata fi imprastiat usor de catre mersul grabit din ziua racoroasa de toamna.
Incep sa ma urasc din ce in ce mai mult.
Pentru ca stiu. Nu apartin. Timpului, spatiului, intamplarilor, lucrurilor, corpului meu, niciunor stari, nimanui...
Nu ma integrez, sau daca ma integrez, in mine stiu ca sunt falsa... prefabricata si semipreparata.
Nu reusesc sa fac ceva corect sau bine. Mereu ratez, esuez, gresesc, las sechele si defecte permanente.
Iar cand obtin ce mi-am dorit, imi dau seama cata nefericire pot sa aduc in jurul meu.
Ultima mea dorinta: sa am un loc al meu, numai al meu, turnul meu de fildes, unde sa raman intangibila si unde sa nu ma mai gaseasca nimeni atunci cand ma ascund de lume...
Pana si visele ma urmaresc si imi intuneca sentimentele cu absurditati si cu imagini distorsionate ale realitatii...
Cel mai mult ma urasc atunci cand sunt falsa. Cand ii pacalesc pe ceilalti si ma mint pe mine...
Atunci cand par fericita si de fapt, in interiorul meu plang... Atunci cand spun "totul e ok" si de fapt as vrea sa nu mai exist... Atunci cand am o viata perfecta si de fapt nu-mi gasesc locul in ea...
luni, 3 septembrie 2007
Visul unei nopti de vara indiana...
Paulo Coelho spunea ca atunci cand iti doresti ceva cu adevarat, universul intreg conspira pentru a iti indeplini dorintele.
Oscar Wilde a spus ca atunci cand vor sa ne pedepseasca, zeii ne indeplinesc dorintele.
Iar eu nu stiu exact ce sa fac, incotro sa ma duc si ce sa spun....
In noaptea aceea, imi doream sa se suspende realitatea, sa raman doar eu cu tine, imbratisati. Si, ceasul meu a inceput sa stea, sa numere mai incet secundele, sa le picure mai retinut, pentru a dilata momentele noastre, pentru a-mi da putin spatiu in timp, pentru a-mi face loc in mijlocul suvoaielor si pentru a ma ridica din realitate mai sus cu o treapta, atat cat sa ma simt deasupra valurilor...
In noaptea noastra n-am putut sa plang. N-am vrut sa plang, dar imi simteam lacrimile in spatele pleoapelor, zbatandu-se, pulsand, dar fara vointa de a se arata, de a exploda sub saruturile tale. Mi-am dat seama ca nici nu erau lacrimi adevarate, erau doar fantomele lacrimilor trecute, lacrimilor fara motiv, fara alibi, fara subiect, fara concluzie, fara invataminte...
Uneori ma simt foarte batrana, simt ca m-am ascuns sub un morman de frunze vestede si ca voi ingheta peste noapte. Uneori simt ca nu am varsta, ca sunt o femeie batrana in trup de adolescenta sau invers, un copil care are prea mult spatiu intr-un trup prea mare si prea rigid... Si imi doresc sa pot decupa cu foarfeca bucati din ultimii ani, sa le arunc si sa merg mai departe mai usoara, mai increzatoare.
Alteori ma simt ca si cum mi-as apartine, ca si cum n-as fi o greseala, ca si cum as fi nascuta din nou si nu mi-as mai cunoaste amintirile.Ma gandeam la semnificatia expresiei "a bit under the weather"...
That's sometimes me... Ma las influentata de nori si de ploaie, de frig si de baltile in care pasesc neatenta.Si mi se pare deodata ca gresesc, ca imi reuseste nimic, ca nu pot si nu am dreptul sa ma bucur de nimic...
Dar, m-am pierdut din nou intre cuvinte, in hatisul gandurilor care se aglomereaza haotic in fiecare secunda...
Ar fi trebuit sa raman in noaptea noastra, unde ma intorc de cate ori am ragazul, in fractiunea de secunda din clipiri, cand pleoapele coboara si raman suspendate ca un ecran de proiectie.
Proiectez pe ele rotunjimile buzelor tale si genele rasucite, transparenta ploapelor tremurande, lobul delicat al urechilor in care si-au gasit ascunzatoare soaptele mele, umerii pe care mi-am odihnit fruntea si mainile pe care le-am strans si care m- au invadat si explorat, sculptand in aer trasaturile detaliate ale figurii mele uitate de timp.
As putea sa iti modelez chiar acum chipul drag, sa iti desenez buzele, dar nu pot sa le dau viata, caldura si tandretea modelului din amintirea mea...
Si totusi, n-am nevoie sa te plasmuiesc din neant, pentru ca stiu.
Vei veni si ma vei saruta.
E una din putinele certitudini pe care mi le-am permis.
marți, 21 august 2007
Mama's little girl...
"Sunt milioane de mame pe lume, dintre care doar una e mama mea"
Te iubesc, mama!
Chiar daca acum n-am mai facut eu felicitarea si am cumparat-o de la magazin. E colorata si are dungi fine argintii, e placuta la atingere, are plic pe masura... Ale mele erau foi de hartie indoite si infipte in plicuri vechi si semimototolite, eventual plicuri scrise de la "chenzina", pe care le recuperam inainte sa le arunci tu si pe care le umpleam cu flori de toate culorile, cu 5 sau 6 petale, si pe care scriam cu litere mari si strambe "pentru mama (mea)".
Chiar daca nu ti-am mai desenat flori si oameni cu picioarele rasucite. Acum am scris doar cateva randuri si atat. Pe felicitarile mele erau: cerul senin, soarele, pamantul, iarba, flori si oameni cu capul dintr-un cerc, cu o linie pentru nas si alta pentru buze, cu picioarele intr-o pozitie nefireasca, vazuti din fata, cu calcaiele lipite si pantofii din profil, sa se vada care sunt fetite (cu tocuri) si care baieti (fara tocuri)... pe felicitarile mele era o lume intreaga: gradina, noi toti, zilele alaturi de voi...
Chiar daca scriu mai frumos decat acum 20 de ani. Mi-e dor de literele mari si strambe, doar de tipar, care se intindeau doar 3 sau 4 de-a latul unei pagini, despartind cuvintele intr-un mod incredibil de haios, "SFA-RSIT" sau "PE-NT-RU MA-MA". Mi-e dor de scrisorile pentru Mos Craciun, cu "mias dori" si multe alte greseli... care nu mai contau dincolo de literele mari si strambe... Mosul pastra scrisorile in sertarul lui... Iti mai aduci aminte cat de frica ti-era sa nu raman cu un scris incredibil de urat? Acum am reusit, scriu .... acceptabil...
Chiar daca uneori sunt o mare pacoste.... Tu ma ierti mereu, eu raman cu mustrari de constiinta, cu vinovatii si cu regrete... si cu toata dragostea imensa pe care o simt pentru tine si pe care nu stiu uneori cum sa o manifest...
Te iubesc, mama!
duminică, 19 august 2007
In timp ce te-astept
De cand nu esti langa mine
mi-au crescut unghiile,
gata sa fie pictate cu fluturi
sau colorate in rosu aprins,
gata sa patrunda brusc
prin epiderma superficiala,
pana la albastrele suvoaie clocotinde.
De cand nu esti langa mine,
mi s-a innodat parul doar
batut de vant si rasucit
de degetele nelinistite de lipsa ta.
Acum te asteapta sa il framanti
in mainile tale mari si
sa iti scufunzi obrajii in el.
De cand nu esti langa mine,
ma simt din nou captiva
intr-un trup gresit si rigid,
mi-e teama sa nu ma metamorfozez
intr-un copac cu pene sangerii,
cu flori diafane de culoarea
muschiului dezvelit.
De cand nu esti langa mine,
mi-e teama ca devin din nou
un oras cu strazi pustii,
in care nu mai rasuna
nici pasii nostri alaturati in noapte,
nici cadenta singuratatii
ideilor ratacitoare.
De cand nu esti langa mine,
rotunjimea umarului gol
nu mai are sens, se pierde
in ansamblul trasaturilor
pe care le mangai uneori
cu o privire fugitiva si umbrita
de nostalgia prezentei tale.
De cand nu esti langa mine,
zilele trec in ritmuri inegale;
prea rapide sau prea lente,
purtand cu sine acel sentiment
incomplet si inconsistent,
nascut din lipsa vocii tale calde,
din lipsa buzelor pline si dulci.
De cand nu esti langa mine,
incep sa gasesc reminiscente
ale vechilor trairi, tristeti
si dureri de mult apuse...
incep sa ma pierd in detalii,
sa construiesc scenarii in care,
doar pentru tine, adaug finaluri fericite.
sâmbătă, 18 august 2007
Idei pasagere in halta unui tren de noapte
Dragul meu drag,
Mi-e greu sa imi exprim toate sentimentele. Poate si pentru ca a trecut ceva vreme de cand nu le-am mai transpus in cuvinte... sau poate pentru ca mi-e frica de cum vor suna ele spuse cu voce tare.
De unele imi dau seama ca mi-e frica sa le si gandesc. Dar, in acelasi timp, cand ideea germineaza in adancul meu, imi apare un suras pasager si vad in viitorul meu proiectii ale gandurilor in spatele carora ma ascund si pe care abia le conjug in prezent.
Fara tine, ma invart in camera mea, ca un leu captiv intr-o cusca prea mica, sau, poate ca un copil nenascut in pantecele cald al mamei, ascultand melodii mai vesele sau mai triste, dar care ma duc cu gandul la tine, la serile in care iti priveam ochii si iti sorbeam buzele.
Mi-e teama. Mi-e foarte teama de mine. De ce as putea face si mai ales de ce nu as putea sa fac. Mi-e teama ca provoc suferinte, ca le alin, ca ma implic si ca sunt detasata. Mi-e teama ca am devenit dependenta, ca ma ancorez in prea multe puncte fixe. Mi-e teama si sa imi continui deriva spre ape tulburi, incetosate si inca neexplorate.
Asta pentru ca am aflat...
Undeva in mine traiesc un diavol si un inger. Si fiecare din ei uneori striga si alteori sopteste incet.
Ii observ cand atitudinea mea sfideaza si arunca in aer versurile "i'm never gonna be nobody's wife" sau cand visez cu ochii deschisi la o bucatarie in care sa imi dezlantui forta creativa.
Ii observ cand imi doresc fericirea celor din jur si cand arunc cu otrava unor cuvinte grele in cei pe care ii iubesc mai mult.
Ii ghicesc cand ma arunc in depresii adanci si cand ma las purtata de valuri de optimism.
Ii cunosc dupa ce dau tot ce e mai bun in sufletul meu, toata caldura si tandretea, dar si dupa ce mi-am incheiat un volum cu mesajul "da-mi iban-ul si cnp-ul tau sa iti transfer restul de bani".
Dar care e ingerul si care e demonul? Care dintre ei e cel mai iubit? Care dintre ei e cel mai dispretuit?
Se spune ca sub piele toti suntem la fel... Oare eu angelica sunt la fel ca eu demonica? Acelasi sarut? Acelasi trup, cu aceleasi miscari si aceleasi tresariri senzuale?
Sau poate diferente subtile ar putea sa iti arate cine sunt in clipa respectiva?
Desi stiu ca ideile "la mana a treia" isi pierd din consistenta, citind un roman "usurel" am dat peste un pasaj interesant:
"Groaza la (Arthur) Machen este foarte subtila. Depinde in mare masura de asocierea de idei. De conjunctura de idei. De capacitatea de a le imbina. Dumneavoastra puteti sa nu asociati niciodata doua idei in asa fel incat sa produca groaza fiecare dintre ele, si astfel sa nu simtiti groaza toata viata. Dar puteti trai si in miezul groazei daca aveti ghinionul sa asociati neincetat ideile potrivite."
Totusi, o privire angelica nu poate ascunde ceva care sa iti starneasca groaza? Care sa te indeparteze rapid?
Oare ar exista ceva in mine care impreuna cu chipul meu sa te ingrozeasca?
Oare as putea sa te alung, ca pe un vis in clipa in care suna ceasul sau rasare soarele pe fata mea si deschid brusc ochii?
Mi-e frica, mi-e frica sa vocalizez anumite ganduri, mi-e teama sa le gandesc, sa le dau trup, pentru ca isi vor lua si viata si vor pleca aiurea, hoinarind, calcand cu pasii lor marunti peste firavele tulpini ale sentimentelor care izvorasc din mine.
Vreau sa ma ascund. In pantecele cald al mamei, in patul meu pufos, in bratele tale...
Ascunde-ma in tine, nu ma lasa doborata de ganduri. Ascunde-ma de mine, atat de bine incat numai tu sa ma gasesti, daca ti se va face vreodata dor de mine...
Dragul meu drag, scrisoarea asta e menita sa fie inchisa intr-un sertar. Sa o gasesc atunci cand fac ordine in lucrurile care s-au adunat peste ani... si sa imi aduc aminte de ea ca prin vis... Cu nostalgii sau cu bucuria ca am rezistat.
Scrisoarea asta, care poate nici n-ar fi trebuit sa ti-o adresez, pentru ca ea imi este adresata mie. Incercarea de a scapa de niste temeri, de a le exterioriza pe o hartie pe care apoi o voi indoi si imi va tremura mana atunci cand ma voi gandi sa o rup sau sa o ard... voi ezita de cateva ori, pana cand o voi inchide intr-o cutie cu amintiri. Cand o voi gasi, o sa surad vesel sau trist, o sa te chem sa ti-o citesc sau o sa mi se umezeasca ochii.
O scrisoare garnisita cu mii de saruturi si cu o dulce neliniste...
Mi-e greu sa imi exprim toate sentimentele. Poate si pentru ca a trecut ceva vreme de cand nu le-am mai transpus in cuvinte... sau poate pentru ca mi-e frica de cum vor suna ele spuse cu voce tare.
De unele imi dau seama ca mi-e frica sa le si gandesc. Dar, in acelasi timp, cand ideea germineaza in adancul meu, imi apare un suras pasager si vad in viitorul meu proiectii ale gandurilor in spatele carora ma ascund si pe care abia le conjug in prezent.
Fara tine, ma invart in camera mea, ca un leu captiv intr-o cusca prea mica, sau, poate ca un copil nenascut in pantecele cald al mamei, ascultand melodii mai vesele sau mai triste, dar care ma duc cu gandul la tine, la serile in care iti priveam ochii si iti sorbeam buzele.
Mi-e teama. Mi-e foarte teama de mine. De ce as putea face si mai ales de ce nu as putea sa fac. Mi-e teama ca provoc suferinte, ca le alin, ca ma implic si ca sunt detasata. Mi-e teama ca am devenit dependenta, ca ma ancorez in prea multe puncte fixe. Mi-e teama si sa imi continui deriva spre ape tulburi, incetosate si inca neexplorate.
Asta pentru ca am aflat...
Undeva in mine traiesc un diavol si un inger. Si fiecare din ei uneori striga si alteori sopteste incet.
Ii observ cand atitudinea mea sfideaza si arunca in aer versurile "i'm never gonna be nobody's wife" sau cand visez cu ochii deschisi la o bucatarie in care sa imi dezlantui forta creativa.
Ii observ cand imi doresc fericirea celor din jur si cand arunc cu otrava unor cuvinte grele in cei pe care ii iubesc mai mult.
Ii ghicesc cand ma arunc in depresii adanci si cand ma las purtata de valuri de optimism.
Ii cunosc dupa ce dau tot ce e mai bun in sufletul meu, toata caldura si tandretea, dar si dupa ce mi-am incheiat un volum cu mesajul "da-mi iban-ul si cnp-ul tau sa iti transfer restul de bani".
Dar care e ingerul si care e demonul? Care dintre ei e cel mai iubit? Care dintre ei e cel mai dispretuit? Se spune ca sub piele toti suntem la fel... Oare eu angelica sunt la fel ca eu demonica? Acelasi sarut? Acelasi trup, cu aceleasi miscari si aceleasi tresariri senzuale?
Sau poate diferente subtile ar putea sa iti arate cine sunt in clipa respectiva?
Desi stiu ca ideile "la mana a treia" isi pierd din consistenta, citind un roman "usurel" am dat peste un pasaj interesant:
"Groaza la (Arthur) Machen este foarte subtila. Depinde in mare masura de asocierea de idei. De conjunctura de idei. De capacitatea de a le imbina. Dumneavoastra puteti sa nu asociati niciodata doua idei in asa fel incat sa produca groaza fiecare dintre ele, si astfel sa nu simtiti groaza toata viata. Dar puteti trai si in miezul groazei daca aveti ghinionul sa asociati neincetat ideile potrivite."
Totusi, o privire angelica nu poate ascunde ceva care sa iti starneasca groaza? Care sa te indeparteze rapid?
Oare ar exista ceva in mine care impreuna cu chipul meu sa te ingrozeasca?
Oare as putea sa te alung, ca pe un vis in clipa in care suna ceasul sau rasare soarele pe fata mea si deschid brusc ochii?
Mi-e frica, mi-e frica sa vocalizez anumite ganduri, mi-e teama sa le gandesc, sa le dau trup, pentru ca isi vor lua si viata si vor pleca aiurea, hoinarind, calcand cu pasii lor marunti peste firavele tulpini ale sentimentelor care izvorasc din mine.
Vreau sa ma ascund. In pantecele cald al mamei, in patul meu pufos, in bratele tale...
Ascunde-ma in tine, nu ma lasa doborata de ganduri. Ascunde-ma de mine, atat de bine incat numai tu sa ma gasesti, daca ti se va face vreodata dor de mine...
Dragul meu drag, scrisoarea asta e menita sa fie inchisa intr-un sertar. Sa o gasesc atunci cand fac ordine in lucrurile care s-au adunat peste ani... si sa imi aduc aminte de ea ca prin vis... Cu nostalgii sau cu bucuria ca am rezistat.
Scrisoarea asta, care poate nici n-ar fi trebuit sa ti-o adresez, pentru ca ea imi este adresata mie. Incercarea de a scapa de niste temeri, de a le exterioriza pe o hartie pe care apoi o voi indoi si imi va tremura mana atunci cand ma voi gandi sa o rup sau sa o ard... voi ezita de cateva ori, pana cand o voi inchide intr-o cutie cu amintiri. Cand o voi gasi, o sa surad vesel sau trist, o sa te chem sa ti-o citesc sau o sa mi se umezeasca ochii.
O scrisoare garnisita cu mii de saruturi si cu o dulce neliniste...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Atom Feed (xml)